Faza unică 2007

Cercetări privind evenimentele care generează riscul de ecosistem implicat de dinamica activităţii economice

 

Echipa de cercetare:

Lect. univ. dr. Giani Grădinaru - director de proiect

Lect. univ. dr. Irina Isaic-Maniu

Lect. Univ.dr. Ildiko Ioan

Prep. univ. drd. Raluca Ignat

Masterand Simona Olteanu

 

 

Pentru atingerea scopului considerat, au fost propuse şi realizate următoarele activităţi cu caracter strict ştiinţific:

-         categorii statistice pentru evidenţierea efectelor asupra mediului a agriculturii, silviculturii, pisciculturii şi activităţii de vânătoare,

-         categorii statistice pentru evidenţierea efectelor asupra mediului a industriilor extractivă şi energetică.

Rezultatele obţinute în urma activităţii de cercetare se concretizează în următoarele aspecte tratate în continuare.

 

 

 

Efectele asupra mediului (impactul ecologic) sunt, în general, analizate pe două planuri:

-         Consumul de resurse

-         Potenţialul de acumulare al substanţelor emise în mediu

Manifestarea efectelor a condus la schimbări majore ale mediului, care, la rândul lor pot fi împărţite în două categorii:

-         reducerea suprafeţelor ocupate de ecosisteme naturale;

-         modificarea proceselor de transformare a materiei

În consecinţă, întregul mediu este schimbat, iar mecanismele naturale şi mecanismele economice trebuie să se armonizeze pe baza unor principii comune.

Abordarea efectelor asupra mediului se va face prin considerarea acestora ca fenomene de masă, complexe, atipice, rezultate din acţiunea combinată şi repetată a unui număr mare de factori de influenţă. Astfel acestea trebuie să se caracterizeze prin mai multe elemente specifice:

- pentru ca esenţa lor să fie pusă în evidenţă este nevoie de un număr mare de cazuri individuale,

- variabilitate, efectele asupra mediului fiind rezultate ale acţiunii unui număr mare de factori de influenţă cu esenţialitate şi natură diferită, asociaţi cu sensuri, direcţii şi intensităţi multiple (acţiunile unor factori de influenţă se pot compensa reciproc deoarece ei se manifestă în sensuri diferite),

- efectele asupra mediului sunt fenomene deterministe, de tip stohastic, produse în condiţii de incertitudine;

- forma individuală de manifestare a efectelor asupra mediului este diferită (legitatea de manifestare a acestora nu poate fi cunoscută şi verificată în fiecare caz în parte ci numai la nivelul întregului ansamblu de cazuri individuale);

- considerarea raportului dintre necesitate şi întâmplare, dintre legea statistică (stohastică) şi legea dinamică, dintre modelul stohastic  şi  modelul determinist.

Legea statistică nu poate fi cunoscută decât dacă se ia în studiu un număr mare de cazuri individuale care sunt legate între ele datorită acţiunii diferite a aceloraşi factori de influenţă. Legile statistice, spre deosebire de cele dinamice, se manifestă sub formă de tendinţă şi sunt valabile pentru un ansamblu de unităţi individuale. Tendinţele obiective de manifestare a beneficiilor de mediu necesită depistarea tuturor cazurilor individuale, abstractizarea succesivă şi eliminarea a tot ce este neesenţial şi întâmplător în producerea acestora. Aceasta înseamnă că efectele asupra mediului se analizează din punct de vedere cantitativ, condiţii specifice de timp, spaţiu şi organizare şi se interpretează ca fenomene probabile. Ele au un grad mare de variaţie de la o unitate la alta chiar dacă aparţin aceleiaşi esenţe.

Prin urmare, în evidenţierea efectelor asupra mediului a agriculturii, silviculturii, pisciculturii, activităţii de vânătoare, industriilor extractivă şi energetică este necesar să se ţină seama în mod obiectiv  de principiile teoriei probabilităţilor şi de cerinţele legii numerelor mari. Această lege a statisticii arată că într-un număr suficient de mare de cazuri individuale influenţele factorilor se pot compensa în aşa fel încât să ajungă la o anumită valoare tipică pentru întreg ansamblul. Prin urmare categoriile statistice vor urmări căile de obţinere a valorilor tipice prin intermediul cărora  să se pună în evidenţă efectele asupra mediului a agriculturii, silviculturii, pisciculturii, activităţii de vânătoare, industriilor extractivă şi energetică. Dezvoltarea caracteristicilor statistice ţintă se supune cadrului de refrerinţă dat de:

·              Politica Agricolă Comună (Common Agricultural Policy) – Politica de dezvoltare rurală

·              Politica Silvică Comună

·              Politica Comună pentru Pescuit (Common Fishing Policy)

·              Politica europeană de mediu, Al Şaselea Program de Acţiune, Strategiile de tematice propuse pentru implementarea politicii de mediu

·              Politica energetică Comună

Demersul ştiinţific a vizat:

-         identificarea traiectoriilor pentru evidenţierea efectelor asupra mediului a agriculturii, silviculturii, pisciculturii, activităţii de vânătoare, industriilor extractivă şi energetică

-         elaborarea setului de caracteristici statistice ţintă

 

1. Agricultura

Agricultura are o incidenţă asupra mediului prin:

-         creşterea producţiei determinată fie de creşterea suprafeţelor cultivate sau a efectivelor de animale (agricultură extensivă), fie prin creşterea randamentelor agricole (agricultură intensivă);

-         ocuparea în zonele rurale;

-         menţinerea biodiversităţii şi a peisajelor naturale.

Presiunea agriculturii se manifestă la nivelul tuturor elementelor mediului:

-         apă: aproximativ jumătate din consumul de apă este destinat activităţilor agricole, proporţia păstrându-se şi în sens invers, atunci când ne referim la poluarea totală cu azot a cursurilor de apă.

-         aer: apoximativ 10% dintre gazele cu efect de seră şi 94% din emisiile de amoniu sunt cauzate de activităţile agricole, conform Rapoartelor Operaţiunii IRENA[1]

-         sol: utilizarea fertilizanţilor şi a pesticidelor influenţează calitatea solului

-         biodiversitate: supraexploatarea, agricultura intensivă, abandonarea terenurilor au efecte negative asupra biodiversităţii.

Efectele agriculturii asupra mediului precum şi feed-back-ul se pot analiza în funcţie de patru factori determinanţi: de exploatare, tehnologici, de piaţă şi socio-economici. Factorii de exploatare se referă la: cultivarea  suprafeţelor de teren pentru realizarea producţie pe diferite tipuri de culturi, creşterea animalelor şi densitatea acestora pe specii de animale, utilizarea diferitelor tipuri de fertilizanţi, hrana animalelor pe tipuri de furaje. Factori tehnologici se referă la: consumurile energetice din agricultură pe tipuri de energie, practici agricole pe tipuri de lucrări, factorul energetic al recoltei - sursă de energie regenerabilă (producerea de biogaz şi biodiesel). Factori de piaţă se referă la: vânzările pe diferite tipuri de producţie (fizic şi valoric), materia primă (fizic şi valoric), exportul pe diferite tipuri de produse (fizic şi valoric), autoconsumul. Factori socio-economici se referă la: irigaţii, formarea brută de capital pe tipuri de exploataţii agricole, investiţii în agricultura ecologică, subvenţii către agricultori, ocuparea în zonele rurale, informarea agricultorilor în legătură cu practicile agricole ecologice, menţinerea biodiversităţii şi a peisajelor naturale.

 

1.1. Traiectorii pentru evidenţierea efectelor agriculturii asupra mediului

Agricultura se bazează pe redirecţionarea proceselor naturale de transformare a materiei. În esenţă, agricultura presupune un control al procesului de fixare a energiei solare astfel încât să se obţină produse utile omului. Aceste produse sunt fie produse alimentare, fie produse care joacă rolul de materii prime pentru industrii altele decât industria alimentară – industria textilă, industria farmaceutică, industria energetică, industria chimică etc.

În ultimii ani, a devenit din ce în ce mai important şi rolul agriculturii în conservarea peisajului, biodiversităţii şi a patrimoniului cultural.

Deşi se compun din aceleaşi subunităţi ca şi ecosistemele naturale, ecosistemele agricole se diferenţiază printr-o serie de caracteristici (tabelul 1). Aceste transformări s-au realizat pe suprafeţe mari, circa 30% din suprafaţa uscatului fiind ocupată de ecosisteme agricole,[2] ceea ce a produs şi un impact ecologic puternic asupra ecosistemelor naturale, mai ales după aşa-zisa „revoluţie verde”.

 

Tabelul 1, Deosebirile structurale şi funcţionale dintre ecosistemele naturale

şi ecosistemele agricole

Caracteristica

Ecosisteme naturale

Ecosisteme agricole

Productivitatea netă

Medie

Ridicată

Lanţurile trofice

Complexe

Simple, liniare

Diversitatea speciilor

Ridicată

Redusă

Diversitatea genetică

Ridicată

Redusă

Cicluri ale materiei

Închise

Deschise

Stabilitate

Ridicată

Slabă

Entropie

Slabă

Ridicată

Control antropic

Nu este necesar

Obligatoriu

Permanenţă în timp

Îndelungată

Limitată

Habitat

Complex

Omogen

Stadiul în succesiunea ecologică

Ecosisteme mature

Imatur, în fazele iniţiale

Fenologie*

Diferenţiată

Sincronizată

Sursa: Altieri, 1991 citat în Arsene, G.G. (2002), Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, p.138

 

Identificarea traiectoriilor pentru evidenţierea efectelor agriculturii asupra mediului presupune parcurgerea următoarelor etape:

-         delimitarea sistemelor agricole şi precizarea proporţiei în care sunt utilizate

-         descrierea efectelor de mediu ale diferitelor sisteme agricole

Efectele agriculturii asupra mediului se diferenţiază în funcţie de sistemul agricol. Principalele sisteme agricole practicate astăzi pe plan mondial sunt: agricultura tradiţională sau familială, agricultura intensivă sau industrială, agricultura biologică, permacultura, agricultura durabilă şi agricultura ecologică.[3] Diferenţierea dintre aceste sisteme se realizează conceptual, pe baza caracteristicilor acestora, dar şi în practică, pe baza unor documentele legislative.

În România, se delimitează trei tipuri de sisteme agricole: agricultură tradiţională sau familială, agricultură intensivă sau industrială şi agricultură ecologică.

1.1.1 Agricultura tradiţională

Agricultura tradiţională este agricultura practicată în exploataţiile agricole în care producţia este destinată familiei de agricultori. Sistemul se caracterizează prin eficienţă scăzută şi se bazează pe utilizarea muncii manuale şi a animalelor. Se folosesc preponderent îngrăşămintele naturale şi numai  accidental pesticidele şi îngrăşămintele chimice, iar  rotaţia culturilor este rudimentară. Acest  sistem s-a impus ca urmare a aplicării Legii 18/1991 privind fondul funciar. Efectele asupra mediului sunt minime.[4] 

Folosirea muncii  manuale şi a animalelor, a îngrăşămintelor organice, densitatea redusă a efectivelor de animale determină emisii scăzute în atmosferă. Întrucât tehnologia folosită nu permite decalarea de ritmurile proceselor naturale, putem aprecia că emisiile de dioxid de carbon sunt în limitele capacităţii de absorbţie a vegetaţiei şi a culturilor agricole. Practica incendierii miriştilor poate contribui la poluarea locală a aerului.

Se pot manifesta ca urmare a delimitării incorecte a parcelelor din punct de vedere al CES (combaterea eroziunii solului). Astfel, există situaţii în care parcelele au fost delimitate astfel încât agricultorul este nevoit să efectueze arătura şi lucrările agricole perpendicular pe curbele de nivel, ceea ce favorizează antrenarea în cursurile de apă a particulelor de sol, contribuind la poluarea acestora şi la colmatarea albiilor.

Se materializează prin eroziune (ca urmare a nerespectării normelor CES) şi, în cazuri accidentale, prin acumularea de reziduuri de pesticide sau  manifestarea unor dezechilibre nutritive fie ca urmare a aplicării incorecte a îngrăşămintelor, fie ca urmare a lipsei de îngrăşăminte.

Dimensiunea redusă a exploataţiilor conduce la peisaje caracterizate prin diversitate, cu valoare estetică ridicată. Comunitatea se integrează foarte bine, întrucât este vorba de un sistem tradiţional, edificat chiar de comunitatea însăşi.

Agricultorii care practică acest  sistem nu au acces la materiale biologice de calitate, decât în mod accidental sau dacă se intervine prin programe guvernamentale – de exemplu, interzicerea folosirii unei varietăţi. În plus, lipsa pesticidelor şi asistenţa veterinară minimă permit proliferarea a numeroase organisme, atât a celor utile, cât şi a celor dăunătoare. Combaterea lor se realizează adesea prin folosirea de metode empirice, mai mult sau mai puţin eficace. În aceste exploataţii se folosesc soiuri şi rase tradiţionale. Prin urmare, apreciem un impact pozitiv asupra biodiversităţii, cu deosebire asupra biodiversităţii agricole.

1.1.2 Agricultura intensivă.

Valorifică la maximum rezultatele cercetării ştiinţifice şi urmăreşte creşterea randamentelor. Pe lângă energia solară, apar intrări masive sub forma combustibililor fosili folosiţi pentru lucrările agricole şi producerea maşinilor agricole, pesticidelor, îngrăşămintelor chimice. Se foloseşte un material biologic performant, obţinut prin eforturi intense în cercetare, caracterizat pe lângă calităţile de producţie şi comerciale de o înaltă uniformitate. Efectele asupra mediului sunt importante, fiind determinate de intensificarea fluxului de materie, astfel încât ritmul natural este depăşit, atât pentru refacerea resurselor, cât şi pentru neutralizarea sau dispersarea poluanţilor.

1.1.2.1 Efectele asupra aerului

Pentru agricultură, aerul joacă un dublu rol: pe de o parte furnizează dioxid de carbon, azot şi oxigen, necesare organismelor crescute sau proceselor tehnologice implicate în fabricarea input-urilor; iar pe de altă parte joacă rolul de mediu care absoarbe gazele emise de organisme şi mijloacele de producţie.

Procesele de producţie din agricultură implică consumuri de dioxid de carbon, azot şi oxigen din atmosferă. Dioxidul de carbon este integrat în substanţă organică. Ritmul de absorbţie este unul ridicat, întrucât plantele sunt forţate să crească mai repede decât în natură. Culturile agricole intensive sunt comparabile ca productivitate biologică cu pădurile ecuatoriale, considerate cele mai productive ecosisteme.[5] Astfel, în România, situată în zona climatică temperată, ritmul de absorbţie a dioxidului de carbon în culturile agricole intensive este superior ritmului de absorbţie în ecosistemele naturale. Azotul este consumat într-o proporţie mai mică, acesta fiind valorificat numai de plantele din familia Leguminosae – fasole, mazăre, lucernă, trifoi, soia etc. De asemenea, azotul din atmosferă este folosit pentru  fabricarea îngrăşămintelor chimice azotate. Oxigenul este consumat în procesul de respiraţie şi în procesele de ardere al combustibililor organici. În raport cu fondul de resurse, consumurile sunt reduse. Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale reprezintă circa 0.2-0.3% din totalul uşor accesibil la nivelul biosferei.[6] Astfel, nu este relevant din punct de vedere al riscului de ecosistem să se deceleze aceste consumuri.

Substanţele emise în atmosferă în procesele de producţie din agricultura intensivă sunt foarte diverse. Între cele mai importante se numără: oxigenul, dioxidul de carbon, metanul, oxizii de azot, amoniacul

Dioxidul de carbon rezultă din procesul de respiraţie, arderea combustibililor şi descompunerea anaerobă a resturilor organice. Întrucât în agricultura intensivă, tehnologiile se bazează pe mecanizarea lucrărilor, arderea combustibililor fosili conduce la ritmuri de emisii mai mari decât ritmul de absorbţie.

Metanul rezultă din descompunerea anaerobă, principalele procese care contribuie fiind culturile de orez, descompunerea gunoiului de grajd, digestia rumegătoarelor, arderea lemnului şi a resturilor vegetale. Cele mai importante surse agricole sunt considerate culturile de orez şi creşterea animalelor.[7] Pentru, România, unde suprafaţa cultivată cu orez este de este nesemnificativă, principala sursă de metan o reprezintă creşterea animalelor. În plus, agricultura contribuie la reducerea capacităţii solului de a absorbi metanul. Astfel, terenurile cultivate pentru o perioadă îndelungată de timp (peste 150 de ani) au  o rată de absorbţie cu 58% mai mică decât terenurile necultivate. Rata de absorbţie depinde şi de tipul îngrăşămintelor folosite. Astfel, îngrăşămintele pe bază de amoniu afectează cel mai puternic capacitatea solului de a absorbi metanul.[8]

Oxidul azotos (N2O) rezultă din folosirea îngrăşămintelor azotate, depozitarea gunoiului de grajd, etapă în care azotul este oxidat şi eliberat în atmosferă, dar şi din arderea combustibililor fosili. La nivel global se apreciază că terenurile agricole contribuie la emisia a 2-4 milioane tone oxizi de azot.[9] Cantitatea de azot care va fi transformată în oxid azotos se poate calcula ca reprezentând 90% din cantitatea de îngrăşăminte chimice azotate şi 80% din cantitatea de azot din îngrăşămintele organice (gunoi de grajd).[10]

Formarea oxidului azotos este în solurile agricole este un proces biologic care decurge din nitrificare şi denitrificare. Nitrificarea este o oxidare microbiologică aerobă a amoniacului în nitrat, iar  denitrificarea este unor proces microbiologic de reducere a nitratului la oxidul azotos. Oxidul azotos este un intermediar al reacţiilor din ambele procese.

Directivele IPCC (International Panel on Climate Change) identifică trei surse importante: terenurile agricole fertilizate; creşterea animalelor şi emisiile indirecte. Pentru terenurile agricole emisiile de oxid azotos se estimează ca reprezentând 1.25% (0.25-2.25%) din input-urile de azot suplimentar, recunoscând faptul că în solurile agricole formarea biologică a oxidului azotos este sporită prin disponibilizarea azotului mineral care intensifică ratele de nitrificare şi denitrificare. Prin urmare adăugarea de îngrăşăminte azotate contribuie la formarea de oxid azotos suplimentar. În creşterea animalelor, sunt identificate două surse majore de oxid azotos: gunoiul de grajd din adăposturi şi gunoiul de grajd şi urina de pe păşuni.

 

Fig.1, Ciclul azotului de pe terenurile agricole şi producţia de oxid azotos

(după Nevison et al., 1996; Mosier et al., 1998)

 

Sursele indirecte sunt reprezentate de: emisiile de oxizi de azot şi amoniac, levigarea şi dizolvarea azotului şi canalizarea. Din totalul de azot aplicat ca îngrăşământ mai puţin de 70% este preluat de plantele cultivate.[11] Azotul care nu este folosit de plante se acumulează în profilul de sol sau se pierde din sistem prin levigare în apele subterane, scurgeri superficiale în apele de suprafaţă sau se volatilizează sub formă de amoniac sau ca oxizi de azot. Azotul care iese din sistemul agricol este transformat pe termen lung prin denitrificare producându-se o mică fracţiune de oxid azotos. Prin urmare, principalele căi de formare a emisiilor indirecte plecând de la îngrăşăminte chimice şi organice sunt: volatilizarea şi acumularea în aer a amoniacului şi oxizilor de azot, levigarea şi spălarea azotului şi consumul uman al produselor urmat de tratamentul apelor uzate municipale.[12]

Amoniacul (NH3) este eliberat în atmosferă care urmare a volatilizării din gunoiul de grajd, respectiv din adăposturi, terenuri păşunate şi terenuri fertilizate. Azotul este excretat sub formă de uree (la mamifere) sau acid uric (la păsări) în urina bovinelor şi păsărilor. Convertirea ureei şi acidului uric în amoniac se realizează cu ajutorul enzimei ureaza, prezentă în excremente. Această conversie se realizează rapid, în interval de câteva zile. Descompunerea compuşilor organici azotaţi mai complecşi din fecale se realizează mai lent (câteva luni sau chiar ani). În ambele cazuri, azotul este transformat fie în amoniu (NH4+) în condiţii de pH neutru sau acid sau în amoniac (NH3) dacă pH-ul este bazic. Rata volatilizării amoniacului depinde de numeroşi factori cum sunt concentraţia gunoiului în amoniac şi uree, temperatură, viteza vântului, suprafaţa expusă, umiditate.

Emisiile de amoniac apar în mai multe etape din creşterea animalelor. Aceste pierderi diferă semnificativ de la o fermă la alta, datorită diferenţelor în metodele de colectare, depozitare şi tratament a gunoiului de grajd. În general, cele mai mari pierderi de amoniac sunt asociate cu folosirea gunoiului pentru fertilizarea terenurilor (35-45%) şi în grajd (30-35%). Piederi semnificative pot să apară şi de pe terenurile păşunate (10-25%) şi depozitarea gunoiului (5-15%).[13]

Efectele agriculturii intensive asupra aerului pot fi apreciate pe două direcţii: contribuţia la schimbările climatice şi calitatea aerului

 

1.1.2.2 Efectele asupra apei

Agricultura are un impact considerabil asupra acestei componente a mediului, fiind în egală măsură un mare consumator, dar şi un mare poluator al apei. Extinderea suprafeţelor irigate a reprezentat una din cele mai importante componente ale „revoluţiei verzi” (program conceput pentru mărirea producţiei agricole în special în ţările sărace), conducând la creşteri spectaculoase ale producţiei. Agricultura reprezintă una din cele mai importante folosinţe de apă, respectiv aproape jumătate din consumul de apă. În acelaşi timp, procesele de producţie conduc la contaminarea apelor cu numeroase substanţe care generează poluare prin persistenţa lor, dar şi cu microorganisme potenţial patogene.

Consumul de apă din agricultură este necesar pentru satisfacerea mai multor nevoi. Prin ponderea pe care o reprezintă se remarcă nevoia de apă pentru irigaţii. Principalul risc care se poate manifesta este epuizarea resurselor de apă folosite pentru irigaţii ca urmare a depăşirii capacităţii de refacere. Importanţa irigării culturilor poate fi apreciată pe baza unor date calculate la nivel global, astfel:[14]

-         irigaţiile contribuie cu circa două treimi la consumul de apă (în ţările în curs de dezvoltare se ajunge chiar la 90%);

-         circa 40% din produsele alimentare sunt obţinute pe terenuri irigate, acestea reprezentând 18% din terenurile agricole;

-         satisfacerea nevoii de producţie agricolă proiectată pentru 2025, atunci când populaţia globală va ajunge la opt miliarde, poate să necesite un plus de 192 metri cub de apă pentru irigaţii – volum reprezentând de zece ori debitul anual al Nilului;

-         lipsa severă de apă reprezintă cea mai mare ameninţare pentru producţia de hrană în viitor;

-         8% din culturi sunt irigate folosind ape subterane care sunt utilizate mai rapid decât ritmul în care se refac şi numeroase râuri mari sunt atât de deviate încât nu ajung să se verse în emisari în cea mai mare parte a anului.

Principalul risc care se poate manifesta este epuizarea resurselor de apă folosite pentru irigaţii ca urmare a depăşirii capacităţii de refacere. Pentru irigaţii se folosesc atât surse de apă subterane, cât şi de suprafaţă. Cantitatea de apă folosită depinde de mai mulţi factori şi anume: condiţiile climatice, tipul de sol, adâncimea apei freatice, cerinţele culturilor, sistemul de irigaţie folosit, suprafaţa irigată, preţul apei, restricţii pentru utilizarea apei, costurile pompării. Aceşti factori nu sunt independenţi unul faţă de celălalt. Astfel, condiţiile climatice influenţează tipul de culturi care pot fi practicate sau cerinţele culturilor pot fi satisfăcute folosind sisteme de irigaţii diferite. Irigaţiile sunt adesea esenţiale pentru culturile cu valoare mare cum sunt producţia de legume şi fructe.

Optimizarea consumului de apă presupune respectarea zonării culturilor atât în funcţie de condiţiile climatice, cât şi în funcţie de particularităţile solului şi ale apei freatice, adaptarea sistemelor de irigaţii la particularităţile plantelor cultivate, folosirea de tehnologii de irigare performante, întreţinerea corespunzătoare a sistemelor de irigaţii.

Poluarea apei în agricultura intensivă este considerată una din cele importante probleme de mediu, nu atât pentru dimensiunea poluării, cât datorită dificultăţilor întâmpinate în monitorizare şi control. Agricultura este considerată o sursă de poluare difuză, astfel că este foarte dificil să se delimiteze contribuţia exactă a agriculturii la poluarea apelor, în special a apelor de suprafaţă.

Agricultura poate contribui la deteriorarea calităţii apei prin eliberare în apă a materialelor solide, pesticidelor, dejecţiilor animale, îngrăşămintelor. Majoritatea acestor poluanţi ajung în sursele de apă de suprafaţă şi subterane prin scurgeri superficiale şi prin levigare.[15]  Prin levigare substanţele potenţial poluante sunt transferate de la suprafaţa solului către apele subterane. Acest pericol se manifestă în cazul substanţelor cu solubilitate ridicată cum sunt compuşii azotului din îngrăşăminte şi dejecţii şi unele pesticide. Pierderile anuale produse prin percolare din stratul de 1 m de sol pot ajunge la 60% din azotul îngrăşămintelor chimice administrate şi 40% din cel al gunoiului de grajd.[16]

Îngrăşămintele chimice cu azot (azotatul de amoniu, ureea etc.) introduse în sol, prin hidroliză şi sub acţiunea bacteriilor nitrificatoare, dau naştere la ioni nitrici. În urma reacţiilor dintre acidul azotic şi cel azotos cu bazele din sol se formează nitriţi şi nitraţi. Nitraţii fiind uşor solubili, ajung în pânza freatică pe care o poluează.[17] Contaminarea apelor subterane cu nitraţi şi nitriţi proveniţi de pe terenurile agricole poate contribui la apariţia unor probleme de sănătate publică, întrucât, în general, fântânile din localităţile rurale se formează din apele freatice. În organismul uman nitraţii şi nitriţii determină numeroase afecţiuni. Între acestea, se numără aşa-zisa boală a copiilor albaştri sau boala albastră de fântână provocată de blocarea hemoglobinei sub formă de methemoglobină ca urmare a consumului de apă şi alimente contaminate cu nitraţi. O observaţie importantă este faptul că provenienţa nitraţilor din apa de fântână este dificil de examinat în condiţiile în care localităţile nu dispun şi de sisteme de canalizare, întrucât nitraţii se pot infiltra nu numai de pe terenurile agricole, dar şi din gospodării.

Scurgerile superficiale antrenează particule de sol de care se ataşează sau din care se dizolvă substanţele potenţial poluante. Astfel de pe terenurile fertilizate apele pluviale care se scurg la suprafaţa solului transferă în cursurile de apă, lacuri şi apoi în mări şi oceane importante cantităţi de azot şi fosfor, particule solide şi pesticide. Cele mai mari probleme apar din cauza îmbogăţirii apelor cu elemente nutritive, fenomen cunoscut sub denumirea de eutrofizare. Pentru apele continentale, principalul factor care determină declanşarea înfloririi algale este creşterea concentraţiei de fosfor, în timp ce în cazul apelor marine, acest rol revine compuşilor azotaţi.

Fosforul este prezent în sol în forme greu solubile, astfel că el ajunge în apă în măsura în care ajung şi particulele de sol. Solurile amenajate antierozional vor contribui mai puţin la poluarea cu fosfor. Pe de altă parte, azotul se găseşte în compuşi foarte solubili, astfel că scurgerile îl vor antrena chiar dacă nu au intensitate foarte mare.

Cantitatea de apă care se scurge la suprafaţa solului depinde de regimul pluviometric, caracteristicile solului, înclinaţia terenului, normele de irigare, sistemul de irigaţii, tipul culturii. Potenţialul de transport al poluanţilor depinde de caracteristicile terenului spălat şi de volumul de apă. Caracteristicile terenului sunt date de tehnicile folosite în cultura plantelor, cantitatea de îngrăşăminte, cantitatea şi tipul de pesticide, înclinaţie, amenajări antierozionale, expunerea la aer poluat.

 

1.1.2.3 Efectele asupra solului

Solul este o componentă foarte importantă pentru ecosistemul agricol. Particularităţile acestuia au un rol determinant în realizarea producţiei. Prevenirea pierderii solului şi menţinerea şi ameliorarea capacităţii productive a acestuia sunt esenţiale pentru agricultori. În acelaşi timp, solul este un sistem ecologic complex, în care se asociază elemente anorganice, elemente organice şi organisme. Capacitatea productivă a solului depinde de menţinerea unui echilibru între aceste componente.

Nevoia de a maximiza producţia a condus în agricultura intensivă la intervenţii majore asupra solului. În plus, celelalte componente ale tehnologiilor agricole au o influenţă importantă asupra solului.

Solul ca resursă trebuie abordat din două puncte de vedere:

-         suport ecologic al culturilor, păşunilor, fâneţelor şi

-         furnizor de elemente minerale

În agricultura intensivă se consideră cu suprafeţe cultivabile sunt constante, astfel că creşterea producţiei trebuie să se facă pe seama intensificării proceselor.

Solul reprezintă principala resursă de minerale pentru plante. Aceste substanţe sunt organizate în structuri organice mai mult sau mai puţin complexe care formează produsele agricole. Deşi nutriţia minerală a plantelor este recunoscută şi practicarea culturilor hidroponice demonstrează progresele realizate în domeniul stabilirii „reţetelor” nutritive, absorbţia mineralelor este influenţată de numeroşi factori. Între aceştia, studiile de specialitate relevă importanţa microorganismelor care disponibilizează elementele nutritive pentru plante.

Humusul este o substanţă organică specifică solurilor din zonele cu climă temperată, formată prin descompunerea parţială a resturilor organice. Ritmul de formare şi ritmul de utilizare sunt greu de apreciat. Prin urmare, concentraţia humusului sau materiei organice reprezintă unul din cei mai importanţi indicatori pentru fertilitate.

În agricultura intensivă, aplicarea îngrăşămintelor şi proiectarea asolamentelor ţine cont de particularităţile solului şi urmăreşte satisfacerea necesarului de elemente nutritive pentru obţinerea unui anumit nivel de producţie. Prin urmare, solul constituie o resursă regenerabilă.

Datorită complexităţii, aprecierea corelării între ritmul utilizării elementelor şi ritmul refacerii lor poate fi uneori simplistă, astfel că asigurarea înlocuirii azotului, fosforului, potasiului etc. extrase de o anumită cultură numai prin îngrăşăminte este posibil să nu conducă la rezultatele productive scontate. De exemplu, fertilizarea constantă cu îngrăşăminte fosfatice conduce la creşterea fosforului total şi scăderea fosforului accesibil la aceeaşi normă de substanţă utilă; modificarea reacţiei solului datorită folosirii preponderente a îngrăşămintelor de un anumit timp poate altera accesibilitatea altor elemente minerale; folosirea îngrăşămintelor chimice este dăunătoare pentru microorganisme, astfel că acestea nu mai au capacitatea de a acţiona în procesele complexe de descompunere care conduc la formarea humusului, astfel că concentraţia acestei componente scade şi, odată cu ea şi concentraţia de forme uşor accesibile de elemente nutritive pentru plante. Subliniem faptul că astfel de efecte nu apar pe termen scurt. Ele sunt rezultatul deteriorării treptate a relaţiilor de interacţiune dintre componentele solului.

Poluarea solului reprezintă unul din efectele ecologice ale agriculturii. Deşi solul reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură, această activitate contribuie şi la numeroase efecte de poluare.

În funcţie de tipul proceselor, poluarea agricolă a solului poate fi poluare fizică, chimică sau biologică.

Poluarea fizică constă în procese de eroziune, compactare; poluarea chimică reprezintă o acumulare a substanţelor de diferite provenienţe astfel încât capacitatea productivă este afectată, poluarea biologică se referă la alterarea relaţiilor şi dimensiunii microflorei din sol.

Eroziunea solului înseamnă pierderea de particule de sol prin antrenarea acestora de către aer sau apă. Eroziunea este favorizată deoarece prin lucrările agricole solul este expus acţiunii agenţilor fizici – apa şi aerul. Dimensiunea impactului se poate aprecia în funcţie de particularităţile solului expus (vulnerabilitate) şi în funcţie de particularităţile agenţilor eroziunii – curenţii de aer şi scurgerile superficiale de apă. De exemplu, pe o pantă de 10% ploile torenţiale pot antrena o cantitate de sol cuprinsă între 30 şi 60 tone anual. Odată cu particulele solide, se pierd şi elemente nutritive şi humus. Aceste pierderi au fost estimate în culturile viticole de la Valea Călugărescă la 1.0-1.2 t/ha humus; 48-59 kg/ha azot; 66-80 kg/ha fosfor şi 700-850 kg/ha potasiu.[18]

Vulnerabilitatea solului este mai mare în cazul culturilor care necesită multe lucrări de întreţinere a solului, cum sunt culturile prăşitoare, viţa de vie. Intensificarea eroziunii este legată de o serie de modificări care se referă la sporirea dimensiunii parcelelor, suprimarea vegetaţiei arborescente, întreţinerea defectuoasă a şanţurilor de scurgere, sistematizarea necorespunzătoare a terenului, amplasarea rândurilor pe direcţia deal-vale, compactarea solului, lipsa fertilizării organice etc.

În agricultura intensivă sunt proiectate şi utilizate amenajările antierozionale, care reduc vulnerabilitatea. Aceste amenajări se folosesc numai pentru terenurile a căror înclinaţie este mai mare de 10%, iar pentru cele cu înclinaţii mai mici se adoptă măsuri tehnologice (arătura pe curba de nivel). Pe de altă parte, agenţii eroziunii sunt mai puţin controlabili.

Compactarea terenurilor este un proces care se produce ca urmare a trecerii repetate a tractoarelor şi maşinilor agricole. Există o compactare pe întregul profil de sol, precum şi în profunzime. Întrucât aproape toate lucrările sunt mecanizate şi se aplică numeroase tratamente fitosanitare, numărul de treceri pe aceeaşi suprafaţă este foarte mare.

În profunzime, compactarea se manifestă prin formarea unui strat aproape impermeabil la adâncimea specifică arăturii, numit hardpan sau talpa plugului. Datorită acestui strat proprietăţile aerohidrice ale solului sunt modificate.

Poluarea chimică a solului se manifestă prin acumularea unor substanţe astfel încât este depăşit pragul de toxicitate pentru microflora solului, plantele cultivate sau pentru consumatorii primari, inclusiv pentru om.

Aplicarea îngrăşămintelor şi a pesticidelor reprezintă operaţiile tehnologice care au cea mai mare contribuţie în acest sens. Nu este necesar ca aceste substanţe să fie folosite în exces, adică în cantităţi mai mari decât prevăd tehnologiile. Datorită eficacităţii scăzute, o mare parte din aceste substanţe vor stagna în sol pentru o perioadă de timp suficient de mare pentru a permite acumularea lor de la un sezon la altul. Astfel, numai 1-3% din substanţa pesticidă activă îşi atinge ţinta, numai 5-40% din erbicide intră în contact direct cu buruienile şi numai 30-40% din îngrăşăminte sunt utilizate de plantele cultivate.[19]

Irigaţiile reprezintă o intervenţie tehnologică care poate determina acumulări toxice în sol. Astfel, în urma folosirii lor îndelungate, în special în zonele secetoase, ca urmare a trecerii în forme solubile a sărurilor apare procesul numit sărăturare secundară. Practic, soluţia solului devine prea concentrată în săruri pentru a putea fi absorbită de plante. De asemenea, apele folosite pentru irigaţii pot aduce în solurile agricole diverse substanţe poluante. Expunerea la această poluare este mai mare atunci când se folosesc pentru irigaţii ape uzate epurate parţial.

Modificarea reacţiei solului este o altă consecinţă a agriculturii intensive. Procesul se produce atunci când se folosesc timp îndelungat îngrăşăminte chimice care au o reacţie acidă sau bazică sau atunci când se aplică numeroase tratamente fitosanitare. De exemplu, în cazul culturilor de viţă de vie, stratul superficial de sol este expus acidifierii ca urmare a aportului de sulf din tratamentele criptogamice. Reacţia solului are o importanţă deosebită pentru absorbţia elementelor minerale şi influenţează şi activitatea microorganismelor. Dacă pH-ul solului scade sub 5.5 elemente precum aluminiul, manganul, zincul şi cuprul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului.

Poluarea biologică a solului reprezintă o alterare a relaţiilor dintre componentele microflorei şi mezofaunei sau o diminuare a acestei. Microflora şi mezofauna sunt esenţiale pentru refacerea capacităţii productive a solului. Principalele operaţii care agresează această componentă sunt aplicarea de pesticide şi îngrăşăminte şi lucrările solului.

Elementul care asigură rezilienţa solului în faţa a diferite substanţe mai mult sau mai puţin biodegradabile introduse prin procesul de producţie în sistem este humusul. Ritmul de formare a acestuia depinde de cantitatea şi calitatea resturilor organice, condiţiile climatice, integritatea microbiocenozei, în timp ce ritmul de utilizare depinde de tipul culturii, intensitatea eroziunii, existenţa substanţelor uşor asimilabile din îngrăşămintele chimice.

 

1.1.2.4 Efectele asupra biodiversităţii şi peisajului

Biodiversitatea reprezintă pentru agricultură o resursă importantă. Astfel, ameliorarea materialului biologic se bazează pe valorificarea fondului genetic al speciilor sălbatice înrudite. De asemenea, preluarea în cultură sau în regim zootehnic a noi specii constituie un alt aspect al contribuţiei biodiversităţii la producţia agricolă. Biodiversitatea este ameninţată de numeroşi factori. Totuşi, valorificarea ei în agricultură nu conduce la epuizare, întrucât materialul biologic poate fi uşor replicat. În aceste condiţii, agricultura intensivă are un efect pozitiv asupra biodiversităţii prin eforturile de conservare a ecosistemelor naturale din centrele de origine ale speciilor şi prin gestionarea unor importante bănci de gene.[20]

Agricultura presupune înlocuirea ecosistemelor naturale pe spaţii întinse. Reducerea dimensiunii habitatului conduce şi la reducerea numărului de specii. Pierderile de biodiversitate depind de tipul ecosistemelor care sunt înlocuite. Astfel, defrişarea pădurilor şi desecarea zonelor mlăştinoase are potenţialul de a produce cele mai mari pierderi, întrucât astfel de ecosisteme sunt caracterizate de densităţi mari de specii.

Creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole conduce la spaţii mari între habitate (fragmentare) astfel că relaţiile din interiorul metapopulaţiilor nu mai pot funcţiona. Prin urmare, în habitatele în care se formează populaţii satelit sau receptor, recolonizarea prin dispersare din populaţia nucleu este împiedicată de discontinuitatea habitatelor favorabile sau de tranziţie.

Impactul asupra biodiversităţii se diferenţiază în funcţie de tipul de cultură şi de exploataţie agricolă. Culturile perene au un impact mai redus, faţă de cele anuale. Fermele integrate, care cuprind atât culturi vegetale, cât şi un sector zootehnic au un impact mai mic decât fermele specializate. Fermele cu un număr mai mare de specii sunt mai puţin agresive faţă de biodiversitate.

Agricultura intensivă favorizează procesul de eroziune genetică. Nevoia de a asigura o uniformitate cât mai mare a recoltelor conduce la folosirea exclusivă a celor mai competitive soiuri/rase. Riscurile sunt mai mari în cazul culturilor, întrucât plantele se pot multiplica prin clonare, astfel că se creează culturi uniforme nu numai fenotipic, dar şi genotipic. Aceste practici conduc la eroziune genetică, respectiv pierderea permanentă a diversităţii şi frecvenţe genelor sau combinaţiilor de gene. Cel mai vizibil efect este marginalizarea varietăţilor locale, care sunt mai puţin productive, dar au în schimb rezistenţe naturale foarte bine dezvoltate, atât faţă de agenţii biologici (boli, dăunători), cât şi faţă de condiţiile nefavorabile de climă sau sol.

Prin transferul de gene între specii fără ca acestea să fie înrudite filogenetic s-au obţinut organisme modificate genetic, având calităţi tehnologice remarcabile. Extinderea culturilor de OMG-uri are efecte importante asupra biodiversităţii manifestate prin:[21]

-         otrăvirea speciilor sălbatice ca urmare a consumului de polen de la plantele modificate genetic pentru rezistenţa la agenţii biologici;

-         apariţia dăunătorilor rezistenţi la pesticide ca urmare a expunerii constante la anumite concentraţii ale acestora;

-         contaminarea genetică realizată prin:

o       transferul genelor rezistente la erbicide la specii sălbatice înrudite;

o       transferul genelor de la bacteii rezistente la antibiotice, folosite în producerea OMG, la alte bacterii, potenţial patogene.

Păşunatul şi îndeosebi taberele de vară şi stânele pot atrage carnivorele mari (lup, urs), fie ca urmare a expunerii animalelor, fie ca urmare a acumulării deşeurilor. Astfel, aceste carnivore îşi schimbă obişnuinţa de hrănire, transformându-se în factori de risc pentru crescătorii de animale. Pentru protejarea animalelor domestice se apelează la vânători care elimină indivizii periculoşi.

Peisajul este puternic influenţat de agricultură. Culturile agricole intensive creează un peisaj relativ uniform pe suprafeţe întinse, în special în cazul culturilor de câmp. Fragmentarea mai accentuată a reliefului în zonele colinare, de podiş şi de munte imprimă o varietate mai mare şi peisajului agricol.

1.1.3 Agricultura ecologică

În România, agricultura ecologică se practică în baza prevederilor din Ordonanţa de urgenţă nr.34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice, completată de Normele Metodologice de aplicare (2001). Principiile de bază, conform ordonanţei, sunt:

·        eliminarea oricărei tehnologii poluante;

·        realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;

·        susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;

·        integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi produselor din plante;

·        utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;

·        aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi raselor.

Respectarea acestor principii face ca agricultura ecologică să aibă un impact minim asupra calităţii mediului.

 

1.2. Caracteristici statistice ţintă pentru evidenţierea efectelor agriculturii asupra mediului

-         Suprafaţa cultivată

o       Pe sisteme

·        Tradiţional – se pot asimila exploataţiile de subzistenţă (care nu produc pentru piaţă)

·        Intensiv

·        Ecologic  - sunt certificate – portofoliile firmelor de certificare

o       Pe ramuri – cultură mare, legumicultură, viticultură, pomicultură, arboricultură, culturi furajere

o       Pe culturi

o       Pe tipuri de proprietate

o       Pe dimensiunea exploataţiilor

-         Efective de animale

o       Pe sisteme

·        Tradiţional – se pot asimila exploataţiile de subzistenţă (care nu produc pentru piaţă)

·        Intensiv

·        Ecologic  - sunt certificate – portofoliile firmelor de certificare

 

-         contribuţia agriculturii la PIB

-         populaţia ocupată în agricultură

-         domenii acoperite de legislaţie

-         subvenţii

-         consumul de combustibili fosili

o       Pe ramuri – cultură mare, legumicultură, viticultură, pomicultură, arboricultură, culturi furajere

o       Pe culturi

-         consumul de îngrăşăminte azotate

o       Pe ramuri – cultură mare, legumicultură, viticultură, pomicultură, arboricultură, culturi furajere

o       Pe culturi

-         consumul de îngrăşăminte azotate pe bază de amoniu

-         efective de bovine

-         efective de ovine

-         suprafaţa păşunilor

-         densitatea animalelor pe păşuni

AER

-         efective de bovine

-         efective de ovine

-         suprafaţa păşunilor

-         densitatea animalelor pe păşuni

APĂ

-         Suprafaţa amenajată pentru irigaţii

-         Structura suprafeţelor amenajate pentru irigaţii în funcţie de sistemul de irigaţii folosit, respectiv

o       Irigaţii prin aspersiune

o       Irigaţii pe brazdă

o       Irigaţii cu picătura

-         Consumul de apă pentru irigaţii

o       Pe culturi

o       Pe unităţi adminsitrative

-         Suprafaţa culturilor protejate

-         Suprafaţa cultivată cu legume

-         Suprafaţa agricolă afectată de fenomene de uscăciune şi secetă

-         Debitul râurilor amenajate pentru irigaţii

-         Debitul apelor subterane folosite pentru irigaţii

-         Consumul de îngrăşăminte chimice

-         Consumul de pesticide

-         Lungimea reţelei de canalizare în mediul rural

-         Suprafeţe amenajate antierozional

-         Suprafaţa culturilor prăşitoare (de exemplu, porumb, floarea soarelui)

-         Calitatea apelor de suprafaţă

-         Calitatea apelor subterane

 

SOL

-         Suprafaţa amenajată pentru irigaţii

-         Consumul de îngrăşăminte chimice

-         Consumul de îngrăşăminte organice

-         Consumul de pesticide

-         Suprafaţa amenajată antierozional

-         Suprafaţa terenurilor agricole înclinate

-         Suprafaţa culturilor prăşitoare (de exemplu, porumb, floarea soarelui, legume)

-         Suprafaţa culturilor de viţă de vie

-         Suprafaţa culturilor de pomi

-         Parcul de tractoare şi maşini

BIODIVERSITATE

-         Suprafaţa terenului agricol

-         Suprafaţa ocupată de exploataţii pe dimensiuni

-         Suprafaţa terenurilor agricole din Delta şi Lunca Dunării

-         Suprafaţa cultivată cu OMG-uri

-         Suprafaţa culturilor perene

-         Suprafaţa ariilor protejate (în zonele agricole)

-         Efective de animale din rase tradiţionale

-         Suprafeţe cultivate (exemplare) cu soiuri tradiţionale

-         Schimbarea utilizării terenurilor

-         Suprafaţa terenului arabil

-         Efectivele de animale în tabere de vară/stâne

-         Suprafaţa de păşune

 

-         contribuţia agriculturii la PIB

-         populaţia ocupată în agricultură

-         domenii acoperite de legislaţie

-         subvenţii

 

 

2. Silvicultura

 

Activităţile din silvicultură urmăresc pe de o parte valorificarea potenţialului economic al pădurii, iar pe de altă parte conservarea acestui ecosistem. Pădurea reprezintă un ecosistem complex, capabil să se refacă pe cale naturală şi care exercită numeroase funcţii (fig.2).

Fig.2, Funcţiile ecosistemului de pădure

(după Cândea, Bran, 2006)

 

Într-o abordare mai pragmatică, aceste funcţii sunt grupate în trei categorii:

-         funcţia de producţie – este dată de capacitatea pădurii de a produce biomasă. Cea mai importantă sub raport cantitativ este biomasa lemnoasă. Alte produse sunt reprezentate de ciupeerci, fructe, plante medicinale etc. In pădurile temperate producţia anuală ajunge la 9 tone pe hectar, din care 8 tone sunt reprezentate de lemn şi scoarţă. În România, producţia maximă ecologică se realizează în pădurile formate din fag şi brad, între altitudinile de 600-1 000 m în nord şi 800-1 250 m în sud, iar producţia maximă economică, cu cele mai valoroase sortimente de lemn, se obţine la altitudini ceva mai ridicate: 800-1 250 m în nord şi 1 250-1 500 m în sud, cu molidişuri de mare productivitate;[22]

-         funcţia de protecţie – pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului şi de menţinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor, solurilor, aerului şi biodiversităţii;

-         funcţia socială – se referă, în primul rând, la funcţia de recreare, dar şi la rolul estetico-peisagistic, ştiinţifico-cognitiv şi sanitar-igienic al fondului forestier.

 

2.1. Traiectorii pentru evidenţierea efectelor silviculturii asupra mediului

Toate pădurile îndeplinesc concomitent atât funcţii de producţie, ce sublinază importanţa economică a lor, cât şi funcţii de protecţie (Pătrăşcoiu, 1968; Pătrăşcoiu, 1974; Chiriţă şi colab., 1981; Giurgiu, 1982; Giurgiu, 1988 etc.).

În România, pădurile se diferenţiază pe două grupe funcţionale de păduri, astfel:[23]

-         grupa funcţională I: păduri cu funcţii de protecţie si producţie, reprezintă 53.3% din suprafaţa pădurilor. La rândul lor aceste păduri se diferenţiază după funcţiile de protecţie pe care le îndeplinesc în păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor, apelor, împotriva factorilor dăunători, cu funcţii de recreare şi păduri constituite ca arii protejate şi de interese ştiinţific;

-         grupa funcţională II: păduri cu funcţii de producţie şi protecţie, reprezentând 46.7% din suprafaţa pădurilor

Activităţile silviculturale permise sunt diferite după tipurile funcţionale, astfel:[24]

-         În tipul I funcţional nu sunt permise intervenţii silviculturale. Prin excepţie, în anumite situaţii, acestea  se pot realiza cu acordul Academiei Române;

-         În tipul II funcţional sunt permise numai lucrări de conservare;

-         În tipurile III şi IV  funcţionale sunt permise tratamente intensive care promovează regenerarea naturală. Prin excepţie, la molid, pin, plop euramerican, salcam, salcie se pot aplica tăieri rase;

-         În tipurile V şi VI  funcţionale sunt permise toate tipurile de tratamente.

2.1.1.  Efectele silviculturii asupra aerului

Tăierile efectuate în păduri pot contribui la creşterea temperaturii substratului şi la scăderea umezelii relative a aerului la nivel local. Aceste efecte se vor repercuta asupra creşterii puieţilor şi asupra microflorei din sol.

Despăduririle pe suprafeţe mari pot contribui la creşterii aridităţii climatului întrucât are loc scăderea volumului de apă eliminat prin evapotranspiraţie iar particularităţile convecţiei locale sunt modificate ca urmare a schimbărilor intervenit în proprietăţile suprafeţei active (rugozitate, albedo). De asemenea, schimbările în raportul Bowen (echilibrul între căldura sensibilă şi latentă) pot afecta, în mod cumulativ, particularităţile circulaţiei maselor de aer. Este important să amintim aici şi contribuţia acestor activităţi la schimbările climatice. Astfel, bilanţul dioxidului de carbon este afectat întrucât pădurile constituie fixează importante cantităţi din acest gaz de seră. Deşi creşterile recente în concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă nu par să fie legate de defrişare, prin aceste operaţii se pot produce arderi şi se intensifică procesele de descompunere a materiei organice.[25]

 În cazul regiunilor afectate de uscăciune şi secetă, tăierile la ras conduc la poluarea cu particule întrucât solurile devin friabile şi sunt expuse deflaţiei. Căderile de arbori, poienirile şi alte activităţi mecanizate eliberează în atmosferă gaze poluante cum sunt dioxidul de carbon, dioxidul de sulf, oxizii de azot, compuşii organici volatili etc.

 

2. 1.2 Efectele silviculturii asupra apei

Pantele defrişate, solurile compactate şi infiltraţia redusă şi lipsa coroanelor arborilor pot conduce la creşterea volumurilor de apă scurse şi la o corelare mai puternică a scurgerilor superficiale cu precipitaţiile. Cu toate acestea, în timp, volumul de apă scade, în special în partea inferioară a bazinelor hidrografice, ca urmare a efectului cumulat a reducerii evapotransporaţiei şi infiltraţiei.

Reîmpăduririle din zonele aride pot conduce la reducerea umidităţii solului, creşterea adâncimii apei freatice, ceea ce va afecta debitele izvoarelor. Pe de altă parte, acest efect poate fi contracarat de creşterea capacităţii de infiltrare a solurilor împădurite.

În regiunile cu umiditate mai mare, tăierile conduc la ridicarea nivelului freatic ca urmare a descreşterii evapotranspiraţiei, dar şi datorită stagnării apei pe terenurile unde s-au folosit utilaje grele.

Tăierile, eliminarea lemnului pe apă şi depozitarea necorespunzătoare a rumeguşului şi altor resturi organice contribuie la poluarea apelor de suprafaţă prin:

-         Creşterea turbidităţii;

-         Creşterea concentraţiei de fenoli;

-         Pierderile de substanţe nutritive care accelerează eutrofizarea;

-         Creşterea consumului biochimic de oxigen.

Depozitarea necorespunzătoare a combustibililor, lubrifianţilor, subtanţelor folosite pentru tratarea lemnului şi biocidelor poate contamina atât apele de suprafaţă, cât şi apele subterane.

În cazul pepinierelor, folosirea irigaţiilor şi a îngrăşămintelor poate contribui la poluarea apelor de suprafaţă cu substanţe nutritive.

Cursurile de apă se pot încărca cu sedimente care afectează stabilitatea albiei, navigaţia, depozitarea icrelor, organismele bentale, penetrarea luminii şi alte aspecte ale vieţii acvatice. De asemenea, sedimentarea accelerată poate contribui la reducerea duratei de viaţă a lacurilor de acumulare. În condiţiile climatice din România, pentru a evita acest efect este necesar ca 50% din suprafaţa bazinului hidrografic a lacurilor de acumulare să fie împădurită.[26]

2. 1.3 Efectele silviculturii asupra solului

Pădurea joacă un rol hotărâtor în procesul de solificare, asigurând stabilitatea mecanică, bioacumularea şi reţinerea apei în profilul de sol. Impactul silviculturii asupra solului se manifestă prin eroziune, compactare, scăderea conţinutului în humus sau materii organice, schimbări microbiologice, creşterea vulnerabilităţii la incendii.

            Formele şi intensitatea procesului de eroziune variază în funcţie de caracteristicile solului, panta terenului, cantitatea precipitaţiilor sau viteza vântului. În România, pădurile cu producţia maximă economică se situează la altitudini mari, unde fragmentarea reliefului, panta terenului şi cantitatea de precipitaţii sunt ridicate, astfel că tăierile la ras pot contribui la procese erozionale de amploare.

Pe solurile defrişate se intensifică procesele de degradare a materiei organice datorită creşterii intensităţii activităţii microorganismelor. Ca urmare a expunerii la lumina solară au loc importante schimbări în pedosferă. Aceste schimbări pot fi în detrimentul descompunerii şi recirculării substanţelor nutritive şi al activităţii micorizelor. În consecinţă este periclitat procesul de regenerare naturală.

În plantaţii sau terenuri împădurite creşte permeabilitatea solului, capacitatea de reţinere a apei şi capacitatea de schimb cationic. Pe de altă parte, acumularea litierei poate favoriza declanşarea incendiilor.

2. 1.4 Efectele silviculturii asupra biodiversităţii şi peisajului

Tăierile de arbori pot afecta direct speciile din ecosistem, dar cel mai mare impact rezultă din distrugerea habitatului acestor specii – locuri de cuibărit, bază trofică, locuri de înmulţire. Speciile endemice sunt cele mai expuse.

Eroziunea, sedimentarea şi depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor pot afecta sau distruge habitatele peştilor în special în etapa de înmulţire (biotopuri pentru depunerea icrelor, creşterea puietului). Creşterea turbidităţii reduce penetrarea luminii şi, implicit, rata fotosintezei şi productivitatea ecosistemelor acvatice. Prin poluarea sonoră şi prezenţa umană determinate de tăieri pot fi dislocate speciile animale, cu deosebire speciile foarte teritoriale, care nu pot ajunge cu uşurinţă în arealele împădurite adiacente. Indivizii dislocaţi în alte habitate conduc la supraaglomerarea acestora şi la reducerea ratei de reproducere.

Construirea drumurilor forestiere şi continuitatea unor suprafeţe defrişate conduce la fragmentarea habitatelor, afectând speciile organizate în metapopulaţii de tip nucleu-satelit sau emiţător-receptor.

Eliminarea unor erbivore, păsări sau insecte ca urmare a tăierilor poate să afecteze procesul de regenerare a arborilor sau altor specii de plante care depinde de aceste animale pentru polenizare sau diseminare. Porţiunile defrişate, dar mai ales drumurile forestiere ameliorează accesul, favorizând astfel braconajul. Noile habitate create în urma defrişărilor pot favoriza dezvoltarea excesivă a unor populaţii de insecte, potenţial dăunătoare pentru speciile forestiere sau agricole.

Terenurile forestiere parcurse cu tăieri, în special tăieri în ras, au o valoare estetică scăzută ca urmare a prezenţei arborilor doborâţi, utilajelor, poluării  produse de utilaje, acumulării resturilor vegetale de la tăieri etc.

 

2.2. Caracteristici statistice ţintă pentru evidenţierea efectelor silviculturii asupra mediului

-         Suprafaţa pădurii

§         Pe unităţi de relief – câmpie, deal-podiş, munte

§         Pe înclinaţia pantei – de stabilit grupe (<10%, 11-20%, >20%

§         Pe grupe de tipuri  funcţionale – I, II, III şi IV, V şi VI

§         Pe grupe funcţionale – I, II

§         Pe unităţi administrative – regiuni, judeţe, comune

§         Pe bazine hidrografice

§         Pe etape succesionale sau clase de vârstă

§         Pe tipuri de administrare

§         Pe riscuri naturale şi antropice

·        Starea de sănătate

·        Inundaţii

·        Doborâturi

·        Incendii

·        Calitatea aerului – poluarea cu dioxid de sulf şi oxizi de azot – acidifiere

·        Uscăciune şi secetă

-         Suprafaţa împădurită

§         Pe tipuri de regenerare – naturală, plantări

-         Suprafaţa parcursă cu tăieri

-         Lungimea drumurilor forestiere

-         Densitatea drumurilor forestiere

-         Parcul de tractoare şi maşini

-         Consumul de combustibil

-         Consumul de substanţe pentru tratarea lemnului

-         Consumul de îngrăşăminte

-         Consumul de pesticide

-         Creşterea anuală de masă lemnoasă

-         Efectivele speciilor de animale reprezentative

-         Producţia de lemn – volum şi valoare

§         Pe destinaţii – materie primă, pentru foc, pentru cărbune

§         Pe unităţi de relief – câmpie, deal-podiş, munte

§         Pe înclinaţia pantei – de stabilit grupe (<10%, 11-20%, >20%

§         Pe specii cu valoare comercială

§         Pe grupe de tipuri  funcţionale – I, II, III şi IV, V şi VI

§         Pe grupe funcţionale – I, II

§         Pe unităţi administrative – regiuni, judeţe, comune

§         Pe bazine hidrografice

§         Pe etape succesionale sau clase de vârstă

§         Pe tipuri de administrare

-         Producţia de produse secundare – volum şi valoare

-         Suprafaţa pădurilor neîntrerupte – de drumuri, defrişări, terenuri agricole, stânci etc.

-         Suprafaţa pepinierelor

-         Producţia anuală de puieţi

§         Pe specii

-         Contribuţia silviculturii (produse lemnoase şi nelemnoase) la PIB

-         Populaţia ocupată în silvicultură

-         Reciclarea materialelor lemnoase

-         Exportul de cherestea

-         Numărul de specii endemice din ecosistemele de pădure

-         Pierderi de masă lemnoasă – rumeguş, pierderi la fasonare

-         Lungimea cursurilor de apă de pe suprafaţa împădurită

-         Volumul de lemn transportat

§         Pe forme – buşteni, mărunţit (pentru foc)

§         Pe modalităţi de transport

·        Tractări

o       Mecanizate

o       Cu animale

·         Pe cursuri de apă (plutărit)

-         Schimbarea destinaţiei terenurilor

§         Ieşiri din fondul forestier

§         Intrări în fondul forestier

-         Domenii acoperite de legislaţie

 

3. Piscicultura

 

Pescuitul şi piscicultura/acvacultura sunt sectoare importante care utilizează şi produc resurse vii în apele marine şi continentale. Pe lângă faptul că furnizează o sursă sănătoasă şi plăcută de hrană, aceste activităţi creează numeroase locuri de muncă în zonele litorale şi promovează bunăstarea economică şi socială la nivel regional. La nivelul Uniunii Europene cererea comercială depăşeşte producţia obţinută prin pescuit şi piscicultură/acvacultură.

În ultimele decenii, consumul de peşte a crescut în continuu, atât extensiv cât şi intensiv. Peştele reprezintă 16% din totalul de proteine animale utilizate anual pe glob. Din producţia totală de peşte, 86% revine pescuitului oceanic.[27] Consumurile în creştere caracterizează atât ţările dezvoltate, cât şi pe cele în curs de dezvoltare, deşi determinismul, dar şi speciile consumate sunt diferite.

În ţările dezvoltate, imaginea peştelui se schimbă, trecând de la a fi aliment de bază la a constitui o specialitate culinară. Companiile de marketing au promovat consumul diferitelor specii ca fiind potrivit pentru diversificarea regimului alimentar, o alimentaţie sănătoasă şi plăcută, dar şi la modă. Prin urmare, aici resursele de peşte nu satisfac nevoi primare. Astfel,  se pare că, în cazul acestor ţări, consumul se plafonează, undeva între 20 şi 40 Kg/an/loc.[28] În ţările în curs de dezvoltare, situaţia este diferită. Aici peştele este un produs elementar de bază.

 

3.1. Traiectorii pentru evidenţierea efectelor pisciculturii asupra mediului

Ecosistemele acvatice sunt importante pentru susţinerea unor activităţi aducătoare de venit, dar şi pentru asigurarea unor nevoi alimentare primare. Se apreciază că în următorii ani va avea loc o creştere a comerţului internaţional de peşte, impulsionat pe de-o parte de încercarea de a satisface cererea de pe piaţa ţărilor dezvoltate, întrucât pescuitul, dar mai ales fabricarea semipreparatelor vor genera numeroase locuri de muncă, iar pe de altă parte datorită dezvoltării pieţelor în multe ţări în curs de dezvoltare.

Pe termen lung, ponderea pisciculturii va creşte, astfel că la orizontul anului 2030 se preconizează că va reprezenta mai mult de jumătate din producţia mondială, ca urmare a diversificării speciilor şi perfecţionării tehnologiei. Râurile, lacurile şi zonele umede reprezintă mai puţin de 1% din suprafaţa uscatului, dar furnizează circa 8% din producţia de peşte. Tot apele continentale găzduiesc şi cea mai mare parte a pisciculturii.[29]

1.3.1 Efectele ecologice ale pescuitului comercial

Pescuitul comercial reprezintă activitatea de capturare a peştilor şi altor organisme acvatice (moluşte, crabi, scoici, cetacee etc.) în vederea valorificării pe piaţă. Efectele ecologice se  proiectează atât asupra speciilor ţintă (specii cu valoare comercială), cât şi asupra întregului ecosistem acvatic. Aceasta este rezultatul capturării accidentale a altor specii decât cele cu valoare comercială, perturbării habitatelor benthale, dezechilibrării relaţiilor trofice, poluării apelor cu materiale plastice, combustibili, lubrifianţi etc.

În România, cele mai importante ape pentru pescuit sunt Delta Dunării, Marea Neagră, cursul Dunării, apele interioare – iazuri, lacuri de acumulare. Activităţile din pescuitul comercial presupun, între altele, numeroase deplasări care astăzi se realizează prin folosirea mijloacelor echipate cu motoare cu ardere internă. De asemenea, o parte din operaţiuni sunt mecanizate bazându-se pe funcţionarea motoarelor cu  care sunt dotate ambarcaţiunile. Astfel, principalul impact asupra calităţii aerului îl constituie emisiile acestor motoare – dioxid de carbon, dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili etc.

Volumul emisiilor depinde de dimensiunea flotei de pescuit, respectiv numărul de nave şi ambarcaţiuni şi capacitatea acestora, care se corelează cu dimensiunea motoarelor folosite. Un alt factor care intervine este consumul motoarelor, corelat de regulă cu nivelul în care acestea integrează progresul tehnic, în sensul că motoarele mai performante sunt mai eficiente din punct de vedere al consumului de combustibil.

Pescuitul comercial, prin natura sa, este o activitate care se desfăşoară în ecosistemele acvatice. Prin urmare, pierderile de materiale care rezultă din această activitate vor reprezenta substanţe potenţial poluante. Cele mai probabile pierderi potenţial poluante sunt: pierderile de combustibil şi lubrifianţi, deşeuri menajere, resturi organice (specii pescuite accidental sau exemplare care nu au dimensiuni/vârste corespunzătoare), mijloace de pescuit (plase, indicatoare, căngi etc.), ape uzate de la igienizarea ambarcaţiunilor.

Dimensiunea impactului ecologic asupra apei se poate estima plecând de la dimensiunea flotei de pescuit şi dimensiunea capturilor de peşte.

Pescuitul comercial presupune extracţia de biomasă din ecosistemele acvatice, biomasă regenerată pe cale naturală. De asemenea, presupune o selecţie în funcţie de valoarea comercială a speciilor. În aceste condiţii, impactul ecologic poate rezulta din necorelarea dimensiunii capturilor cu posibilităţile de refacere a populaţiilor ţintă, capturi  accidentale (specii pescuite accidental sau exemplare care nu au dimensiuni/vârste corespunzătoare), perturbări în relaţiile trofice ca urmare a modificării abundenţei relative a unor specii, perturbarea habitatelor benthale, modificarea habitatului prin poluarea apei (de exemplu, plasele de pescuit abandonate vor imobiliza fauna acvatică, reducerea accesibilităţii oxigenului etc.).

Pescuitul comercial a adus prejudicii importante faunei piscicole, atât în apele continentale, cât şi în apele oceanice. Sunt pescuite în prezent numeroase specii a căror valoare depinde de calităţile alimentare, dar şi de raritate. În România, există  numeroase specii cu valoare comercială. Acestea se grupează pe diferite categorii în funcţie de criterii cum sunt valoarea comercială, comportamentul migratoriu sau habitat. Între cele mai importante, pe tipuri de habitat, menţionăm:

-         specii migratoare: scrumbie, sturioni – nisetru (Acipenser gueldenstaedti), morun (Huso huso), cegă (Acipenser ruthenus), păstrugă (Acipenser stellatus);

-         specii dulcicole: caras (Carassius auratus), plătică (Abramis brama), crap (Cyprinus carpio), lin (Tinca tinca), ştiucă (Esoc lucius), şalău (Stizostedion lucioperca);

-         specii marine: şprot (Sprattus sprattus valericus), hamsie (Engraulis encrasicholus ponticus), stavrid (Trachurus mediterraneus ponticus), bacaliar (Merlangius merlangus euxinus), calcan (Psetta maxima maeotica), rechin (Squalus acanthias).

Implementarea măsurilor pentru protejarea resursei piscicole este un alt domeniu sensibil. Presiunea cererii  în creştere şi imaturitatea instituţională din România a favorizat creşterea capturilor ilegale din peşte. Astfel, în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării în anul 2004 s-a făcut o estimare a capturilor de peşte neraportate şi a braconajului care a arătat faptul că neraportările (piaţă neagră şi braconaj) sunt în medie de 20%. Speciile valoroase au o pondere mai mare pe piaţa neagră, iar în spaţiu, fenomenul este mai accentuat în Dunăre, pentru toate speciile, şi Marea Neagră pentru speciile valoroase.[30]

1.3.2 Efectele ecologice ale pisciculturii/acvaculturii

Creşterea presiunii asupra ecosistemelor naturale furnizoare de resurse piscicole a condus în multe situaţia la diminuarea populaţiilor ţintă sub limitele posibilităţilor comerciale. În acelaşi timp, cererea pentru produse piscicole continuă să crească. În aceste condiţii, una din alternative este producţia de peşte în condiţii controlate, respectiv prin acvacultură sau piscicultură.

Acvacultura reprezintă activitatea prin care producţia de peşte se realizează chiar în ecosistemele acvatice naturale în care se delimitează spaţiul de creştere şi se aplică metode intensive – populare cu puieţi, hrană, hormoni de creştere, material biologic ameliorat (de exemplu, organisme modificate genetic sau hibrizi între speciile înrudite). De exemplu, creşterea în sistem de acvacultură a sturionilor a început cu aproape patru decenii în urmă în Rusia, în regiunea Saratov. În bazinele amenajate cu suprafeţe mari, numai pe baza hranei naturale fără o furajare suplimentară se poate realiza o producţie medie de 200-250 kg/ha suprafaţă amenajată.

Piscicultura are caracteristici asemănătoare cu acvacultura, cu deosebirea că procesul de producţie are loc în bazine special amenajate pe uscat. În cazul sturionilor, există ferme piscicole care combină cele două modalităţi.

Amenajările piscicole se realizează pentru specii cu valoare comercială mare şi particularităţi ecologice restrictive – rata mică de repreoducere, densitate redusă în ecosistemele acvatice (păstrăvi, sturioni, somoni etc.).

Se practică şi o combinaţie între acvacultură şi pescuit comercial în care nu se delimitează spaţiul de producţia, singura intervenţie fiind popularea cu puiet de peşte reprodus în condiţii controlate, menit să contrabalanseze capturile realizate prin pescuit. Creşterea peştilor se realizează apoi fără alte intervenţii, în habitatele naturale specifice. Acest model este folosit în România în apele din Delta Dunării, dar şi pentru iazuri şi lacuri de acumulare.

Piscicultura/acvacultura au fost iniţial considerate alternative bune pentru a reduce presiunea asupra ecosistemelor naturale şi pentru a creşte performanţele economice ale furnizorilor de peşte. De altfel, se previzionează în continuare creşterea ponderii acestor activităţi în producţia totală de peşte.

Folosirea mijloacelor mecanizate – motoarele ambarcaţiunilor, pompele de antrenare a apei, motoarele instalaţiilor etc. – reprezintă principala sursă de emisii în aer, substanţele fiind specifice arderii combustibililor fosili. În măsura în care aceste mijloace sunt antrenate de motoare electrice, impactul asupra calităţii aerului este indirect şi depinde de modul de producere a energiei electrice.

Datorită desfăşurării activităţilor de producţia în apă există un impact potenţial asupra acestui factor de mediu. Impactul este minim atunci când modelul folosit este cel al repopulării  cu puiet. În cazul acvaculturii, impactul poate fi determinat de pierderile din furajele folosite şi de contaminarea microbiologică cu agenţi patogeni care se pot dezvolta mult mai uşor datorită densităţii mari de peşti din bazine. De exemplu, fermele de somoni permit dezvoltarea în masă a paraziţilor şi agenţilor patogeni care vor infesta/infecta şi peştii sălbatici.[31] În cazul pisciculturii, impactul ecologic rezultă din contaminarea apelor cu substanţe organice biodegradabile,  substanţe farmaceutice mai mult sau mai puţin persistente (de exemplu, în cazul sturionilor, pentru a evita paraziţii se folosesc îmbăieri  cu formol, verde de mahalit, sulfat de cupru, cloramina T etc.)

Aprecierea generală este că prin aceste activităţi are loc o reducere a presiunii asupra biodiversităţii. Cu toate acestea, studii de specialitate atrag atenţia asupra faptului că, mai ales în cazul acvaculturii, pot să apară efecte nedorite. Astfel, în cazul crescătoriilor de somon, s-a evidenţiat faptul că pierderile accidentale de peşti creează premisele încrucişării varietăţilor crescute (de multe ori ameliorate genetic, uneori chiar modificate genetic – somonul arctic căruia i s-a inoculat o genă producătoare de hormoni de creştere) cu speciile sălbatice. Capacitatea urmaşilor hibrizi de a supravieţui în mediul natural este greu de anticipat,[32] dar indiferent dacă ea va fi mai mare sau mai mică impactul asupra biodiversităţii va fi negativ – dacă este mai mică, specia va intra în declin prin reducerea treptată a efectivelor, dacă este mai mare, indivizii sălbatici cu un fond genetic prea puţin explorat, vor fi dezavantajaţi în concurenţa cu cei hibrizi sau amelioraţi şi este posibil să dispară.

Acvacultura, mai mult sau mai puţin combinată cu piscicultura, presupune şi folosirea unor amenajări hidrotehnice. De exemplu, alimentarea cu apă a bazinelor se poate realiza prin canale de alimentare. Aceste amenajări pot contribui la modificări în particularităţile curgerii apelor sau fragmentează habitatele speciilor naturale.

 

3.2. Caracteristici statistice ţintă pentru evidenţierea efectelor pisciculturii asupra mediului

-         capturile de peşte – cantitate, valoare

§         pe tipuri de habitat – migratoare, dulcicole, marine

§         pe specii

·        pe valoare comercială

·        pe habitat – ape interioare, Marea Neagră etc.

§         pe măsuri administrative

·        raportate

·        neraportate – piaţa neagră, braconaj

§         pe mod de producere

·        în ecosisteme naturale

·        în piscicultură/acvacultură

-         flota de pescuit

§         pe habitat

§         pe vechime

§         mijloace de pescuit folosite (??)

-         consumul de combustibil

§         pe mod de producere – pescuit comercial, piscicultură/acvacultură

-         populaţia ocupată

§         pe mod de producere - în pescuit, piscicultură/acvacultură

-         contribuţia pescuitului şi pisciculturii/acvaculturii la PIB

-         numărul localităţilor unde pescuitul reprezintă principala activitate economică

-         cererea de peşte

§         pe specii

-         populaţiile speciilor comerciale

-         Domenii acoperite de legislaţie

§         cotele de peşte

o       pe specii

o       pe habitate

 

4. Vânătoarea

Vânătoarea reprezintă activitatea prin care omul capturează din ecosistemele naturale diferite specii de animale în vederea satisfacerii unor nevoi. Structura acestor nevoi s-a modificat în timp, astfel că rolul social al vânătorii s-a schimbat.

În etapa biocenotică a relaţiei om-mediu, vânătoarea reprezenta o activitate necesară pentru satisfacerea nevoii de hrană şi de materii prime necesare pentru vestimentaţie, amenajarea căminului etc. Mai târziu, pe măsură ce nevoile, dar şi mijloacele, s-au diversificat, vânătoare se transformă într-o activitate economică foarte profitabilă şi îmbracă două forme – vânătoarea comercială (animalele capturate sunt valorificate pe piaţă) şi vânătoarea ca mijloc de petrecere a timpului liber.

 

4.1. Traiectorii pentru evidenţierea efectelor activităţii de vânătoare asupra mediului

În literatura de specialitate se face distincţia între două etape: extincţia istorică şi extincţia contemporană. În etapa de extincţie istorică cele mai importante episoade comerţul cu blănuri, vânătoarea de bizoni, vânătoarea de foci, vânătoarea de balene. Extincţia contemporană este determinată de comerţul cu specii sălbatice, fiind implicate un număr mult mai mare de specii.

Comerţul cu specii sălbatice are ca obiect atât organisme vii – animale pentru companie, plante rare, cât şi anumite părţi ale organismelor – piei, blănuri, oase, fildeş, organe sexuale, perle ş.a. pentru a fi folosite ca ornamente, bijuterii, medicamente sau afrodisiace. Acest comerţ a crescut şi a devenit foarte profitabil ca urmare a prosperităţii şi a progreselor în domeniul transportului naval şi aerian. Exportatorii sunt reprezentaţi de ţările tropicale şi subtropicale din Asia de Sud şi Sud-Est, Africa şi America de Sud, iar importatorii sunt SUA, Europa şi Japonia (tabelul 2).

 

Tabelul 2, Marii exportatori şi importatori în comerţul International cu specii sălbatice

Exportatori

Importatori

Argentina, Bolivia, Brazilia, Africa Centrală, China, Congo, Guyana,

Honduras, Indonezia, Paraguay, Peru,

Filipine, Senegal, Africa de Sud, Coreea

de Sud, Sudan, Taiwan, Tanzania,

Thailanda, Turcia, SUA, C.S.I., R.D. Congo.

Canada, China, U.E., Hong Kong, Japonia, Singapore, Taiwan, S.U.A.

Sursa: www.darwin.bio.uci.edu

 

Vânătoarea satisface astăzi nevoi superioare, atât prin produsele comercializate în urma capturării, considerate produse de lux, cât şi prin practicarea ei în timpul liber. Creşterea restricţiilor de mediu pentru protejarea resurselor de faună limitează impactul ecologic al acestei activităţi.

În România, activitatea de vânătoare este importantă mai ales sub aspectul ei turistic, ca mijloc de petrecere a timpului liber. În acest caz, aprecierea dimensiunii se face prin densitatea efectivelor de animale cu valoare cinegetică şi prin calitatea acestora (trofee de vânătoare posibile). Principalele specii cu valoare cinegetică sunt ursul, porcul mistreţ, cerbul carpatin, animalele mici pentru blană – nurci, hermeline, enot etc., păsările acvatice (raţe sălbatice), prepeliţele, iepurii, caprele negre, căpriorul, vulpea.

Vânătoarea este o activitate desfăşurată în aer liber, în locaţii relativ izolate care din punct de vedere ecologic pot fi ecosisteme naturale (păduri, tufărişuri, mlaştini) sau modificate (agricole, forestiere). Impactul asupra calităţii aerului este relativ redus, întrucât activitatea presupune efort fizic. Totuşi, accesul în zonele de vânătoare se realizează prin mijloace terestre sau acvatice motorizate. Prin urmare efectele asupra aerului constau în emisiile generate de motoarele cu ardere internă.

Accesul către zonele de vânătoare se face folosindu-se drumurile forestiere. Acolo unde acestea nu ajung suficient aproape de vânat, vehiculele pătrund în ecosisteme, trecerea lor favorizând compactarea solului şi declanşarea unor procese erozionale. De asemenea, eventualele pierderi de combustibil sau deteriorarea vehiculelor poate produce pierderi de lubrifianţi şi alte substanţe care induc poluarea chimică locală a solului.

Deplasarea vânătorilor se realizează pe poteci sau urmăreşte traiectoriile animalelor ţintă. În funcţie de condiţiile locale, aceste poteci pot favoriza eroziunea sau compactarea. Efecte similare se înregistrează şi în cazul amenajării de refugii sau adăposturi pentru observarea vânatului.

Alte efecte posibile sunt legate de comportamentul uman, rezultând în deşeuri de ambalaje, hrană pentru câini, resturi de cartuşe etc. Deşeurile se pot acumula în cantităţi semnificative în apropierea refugiilor/adăposturilor.

Vânătoarea afectează, cu precădere, speciile cu valoare cinegetică. În măsura în care aceste specii fac parte din lanţuri trofice principale scăderea efectivelor poate conduce la dezechilibre în structura biocenotică. Principalul efect ecologic este scăderea efectivelor speciilor ţintă. El rezultă din necorelarea efectivelor vânate cu posibilitatea naturală de refacere a speciilor. În baza monitorizării realizate de unităţile silvice, se stabilesc cote anuale pentru fiecare specie.

Zgomotul produs de vânători şi câinii  de vânătoare la hăituire poate disloca temporar speciile. De asemenea, câinii de vânătoare pot deveni vectori de transmitere a agenţilor patogeni (în şi dinspre ecosistemele naturale). Amenajările de tipul refugiilor, adăposturilor pot altera valoarea estetică a peisajului.

 

4.2. Caracteristici statistice ţintă pentru evidenţierea efectelor activităţii de vânătoare asupra mediului

-         efectivele speciilor cu valoare cinegetică

§         pe regiuni de vânătoare

§         pe valoarea trofeelor

-         suprafaţa regiunilor de vânătoare

-         numărul permiselor de vânătoare

-         numărul refugiilor/adăposturilor de vânătoare

§         pe regiuni de vânătoare

-         captura din vânat

§         pe grupe de specii (păsări, mamifere mari, mamifere mici)

§         pe specii

-         numărul de specii cu valoare cinegetică

§         pe regiuni de vânătoare

-         cifra de afaceri a magazinelor de specialitate

-         domenii acoperite de legislaţie

§         cotele de vânătoare

o       pe regiuni de vânătoare

o       pe specii

 

5. Industria extractivă

Impactul industriei extractive asupra mediului poate fi analizat făcând referire la rolul resurselor minerale în economie şi la aspectele asociate ciclurile de exploatare minieră (prospecţiuni, producţie, închiderea minelor/carierelor).

Exploatarea  resurselor semnifică, în fapt, prelevarea de elemente materiale sau energetice din mediu în vederea valorificării lor în procesele productive şi nu numai. Deşi sistemele vii, indiferent de nivelul lor de organizare, sunt condiţionate de resursele materiale existente în mediu, puţine se confruntă cu spectrul epuizării acestora, întrucât se constituie într-una din etapele unui transfer ciclic, bazat pe utilitatea oricăror materiale eliminate cel puţin în raport cu o altă categorie de organisme.[33]

 

5.1. Traiectorii pentru evidenţierea efectelor industriei extractive asupra mediului

Industria extractivă este unanim recunoscută ca fiind factorul declanşator al revoluţiei  industriale. Produsele miniere constituie o importantă sursă de venituri. Astfel, ţări precum Botswana, Zambia, Surinam, Republica Africa de Sud, Peru. Jamaica, Namibia obţin veniturile din export pe seama produselor miniere.[34]

În ultimele decenii, industria extractivă a devenit importantă şi din punct de vedere al relaţiei sale cu mediul. Astfel, gestionarea eficientă a resurselor şi menţinerea echilibrului ecologic reprezintă noi obiective care ghidează deciziile în acest sector.

Industria extractivă operează cu o categorie de resurse care au ţinut agenda dezbaterilor pe probleme de mediu încă din 1972, an în care a fost lansat de către Clubul de la Roma raportul „Limitele creşterii”. Este vorba de resursele epuizabile neregenerabile. Materialele extrase de această industrie s-au format în perioade geologice diferite, astfel că ritmul utilizării lor este incomparabil cu cel al posibilei refaceri.

Pentru România, industria extractivă îşi păstrează importanţa menţionată mai sus. Astfel, industria extractivă reprezintă una din componentele esenţiale ale debutului industrial al României, declanşat în secolului al XVIII-lea. Diversitatea şi volumul resurselor minerale au determinat dezvoltarea continuă a industriei extractive din ţara noastră, antrenând un număr tot mai mare de forţă de muncă, modificând tipologia aşezărilor, influenţându-le sistemul inter-relaţional prin specializări bine conturate. După 1990, industria extractivă a continuat să aibă o importanţă strategică şi se caracterizează printr-o evoluţie stagnantă sau uşor crescătoare în primii şase ani.

Exploatările miniere din România se bazează pe o gamă variată de minerale. Totuşi, particularităţile minereurilor, dimensiunea rezervelor şi politica din domeniu au afectat activităţile din acest domeniu. Cele mai importante minerale extrase sunt: lignitul, huila, minereurile complexe (pentru fier, cupru, aur), metalele rare (uraniu), sarea, cărbunele brun, minereurile neferoase.

Se apreciază că zăcămintele în curs de exploatare nu sunt atractive pentru investitori, dar rezervele probabile de petrol gaze sau aur sunt interesante.[35]

În aceste condiţii, zonele miniere – Rusca Montană, Bocşa, Moldova Nouă, Hida-Surduc-Jibou-Bălan, Abeni, Schela, Motru-Rovinari, Ştei-Nucet, Borod-Şuncuiuş-Dobreşti-Vadu Crişului, Sărmăşag-Chieşd-Bobota, Baia Mare, Borşa-Vişeu, Filipeşti, Ceptura, Comăneşti, Bucovina, Baraolt, Altân Tepe, Brad, Valea Jiului, Apuseni, Hunedoare - s-au transformat în zone defavorizate după şocul restructurării din 1996-1998.

Materialele valorificate de industria extractivă se pot găsi în depozite sedimentare, care pot fi utilizate ca atare (nisip, pietriş, calcar etc.), dar cel mai adesea trebuie extrase din minereuri, necesitând o concentrare prealabilă pentru a putea fi utilizate. Minereurile pot reprezenta diverse combinaţii chimice (de exemplu, hematitul pentru fier, bauxita pentru aluminiu, galena pentru plumb etc.) sau numai amestecuri fizice, pentru elementele mai puţin reactive (aur, argint, platină). Exploatarea minereului este influenţată de valoarea materialului extras, concentraţia acestuia în minereu şi tipul minereului.

Valoarea este determinată pe piaţă. În ceea ce priveşte concentraţia, minereurile se apreciază în funcţie de factorul de concentrare (raportul procentual dintre concentraţia substanţei utile în minereu şi concentraţia medie a substanţei respective în scoarţa terestră). În funcţie de minereu, respectiv de condiţiile în care s-a format acesta, materialele utile se pot găsi în diferite combinaţii chimice, ceea ce implică tehnologii respectiv costuri diferite de extracţie (de exemplu, fierul poate fi sub formă de silicat, oxid sau sulfat).

1.5.1 Efectele industriei extractive asupra aerului

Industria extractivă presupune utilizarea în mare măsură a utilajelor grele, mari consumatoare de energie. Prin urmare, arderea combustibililor reprezintă cea mai importantă sursă de emisii în aer. La acestea se adaugă emisii de particule de diferite compoziţii în funcţie de tipul de exploatare. Subliniem faptul că aceste particule pot să conţină metale grele. Exploatările la zi (în cariere) şi haldele de steril nestabilizate contribuie la acest tip de poluare. Extracţia petrolului şi gazelor naturale contribuie la poluarea aerului cu hidrocarburi.

În cazul minelor, cele mai mari probleme apar în ceea ce priveşte poluarea aerului la locul de muncă. Creşterea concentraţiilor de monoxid de carbon afectează sănătatea muncitorilor şi induce riscul exploziilor subterane. Particulele fine de cărbune şi pulberea de pirită sunt responsabile pentru afecţiuni profesionale grave ale minerilor.

1.5.2 Efectele industriei extractive asupra apei

Industria extractivă este un important consumator de apă. Procesarea materialelor se realizează folosindu-se cantităţi importante de apă pentru spălare sau pentru a forma soluţii prin care să se extragă materialele utile din combinaţiile chimice în care se găsesc. Sub raport calitativ, exigenţele industriei extractive sunt scăzute, astfel că apele preluate din sursele de suprafaţă sau subterane nu necesită tratamente prealabile.

Activităţile miniere modifică caracteristicile suprafeţei terestre şi ale subsolului. În acest fel apare efectul fizic asupra resurselor de apă, întrucât regimul de scurgere şi  infiltrare al apelor este schimbat. Scurgerile superficiale spală substraturi mai mult sau mai puţin solubile. Astfel, industria extractivă determină poluarea apelor prin apele meteorice, apele uzate rezultate în procesarea minereului şi apele care se infiltrează.

Poluarea datorată activităţilor miniere se păstrează pentru perioade îndelungate în bazinele hidrografice. Adesea se consideră că, atunci când activitatea minieră a încetat, problemele de poluare au dispărut. Însă, punctele miniere abandonate pot conţine mari cantităţi de deşeuri cu conţinut ridicat de metale, care, prin drenajul de către râuri sau apele din precipitaţii, sunt preluate şi reintroduse în circuitul acvatic. De aceea, punctele miniere abandonate constituie surse potenţiale de poluare pe scară largă a râurilor.[36]

Sursa principală de pătrundere a metalelor grele în râu o constituie apele uzate industriale şi municipale, cât şi apele care drenează arealele miniere. Se poate vorbi şi de o contaminare secundară, care are loc prin reintroducerea în apa râului a sedimentelor poluate în trecut. Un rol important în acest sens îl au caracteristicile râului, legate de capacitatea de transport, dinamica albiei, forma şi mărimea sedimentelor, regimul hidrologic al râului. În timpul transportului, sedimentele cu conţinut de metale, depozitate în lunci şi ecosistemele riverane, formează ultimul rezervor al metalelor dintr-un bazin hidrografic, putând rămâne în aceste depozite ani, secole sau chiar milenii, până să fie remobilizate prin procese fizice, chimice sau biologice.[37]

Schimbările în mediu au o mare influenţă asupra dinamicii râurilor, duc la instabilitatea râurilor, implicit la modificări în procesele  de eroziune, transport şi acumulare, în dinamica sedimentelor, transportul şi distribuţia geografică a metalelor grele în cadrul bazinului.[38] În funcţie de caracteristicile minereului extras impactul asupra calităţii apei este diferit. Astfel, carierele şi minele de cărbune sunt cunoscute pentru poluarea acidă datorită piritei care însoţeşte frecvent zăcămintele. Surparea galeriilor în minele închise conduce la reaşezarea straturilor, astfel că apar modificări în reţeaua hidrografică sub şi supraterană.

Haldele de steril expuse la precipitaţii constituie surse importante de poluare. În funcţie de caracteristicile lor efectele pot fi  mai mult sau mai puţin persistente. De exemplu, haldele de steril de la Câmpul lui Neag s-au stabilizat prin dezvoltarea spontană a vegetaţiei, astfel că s-a redus volumul de sedimente antrenat de scurgeri, în timp ce haldele de la Baia (judeţul Tulcea) unde se exploatează minereuri complexe s-au dovedit a fi prea toxice pentru a fi populate de organisme, astfel că sunt în continuare surse importante de poluare a apelor.

Transportul petrolului prin conducte din zonele de extracţie constituie o altă sursă importantă de poluare. Ca urmare a deteriorării aceste conducte pot avea pierderi importante de hidrocarburi care vor contamina apele subterane.

Extracţia minereurilor aurifere reprezintă o altă sursă majoră de poluare a apei. Procesarea minereului prin folosirea soluţiei de cianuri presupune atât consumuri mari de apă, cât şi contaminarea puternică a acestora. Apele se stochează apoi în iazuri de unde se pot produce infiltraţii, iar în cazul unor erori de dimensionare (de exemplu, în raport cu cele mai mari cantităţi de precipitaţii sau debitele maxime de viitură) sau de întreţinere iazuri se pot rupe determinând contaminarea pe distanţe mari a râurilor. De exemplu, la Baia Mare ruperea barajului de decantare a determinat probleme de poluare transfrontalieră şi efecte grave asupra unor ecosisteme sensibile de pe cursul inferior al Tisei.

Industria extractivă contribuie şi la contaminarea apelor cu metale grele. Metalele grele nu se neutralizează şi sunt predispuse acumulării în lanţurile trofice, proces cunoscut sub denumirea de amplificare biologică. Astfel, concentraţia metalelor grele creşte treptat până în momentul în care ajunge la nivelul de toxicitate. În general, peştii sunt mai rezistenţi la metale grele, astfel că în corpul lor acestea pot să înregistreze concentraţii mai mari.[39] Industria extractivă poate genera poluarea apelor cu numeroase metale grele, cum sunt arsenul, cadmiul, plumbul, nichelul, magneziul, zincul, aluminiul, cromul etc.

În apele uzate din minerit s-au în apele care spală exploatările miniere există posibilitatea să se formeze compuşi complecşi între metale şi cianuri. În funcţie de stabilitatea lor acestea se grupează astfel:

-         cianuri de zinc şi cadmiu – compuşi cu stabilitate redusă;

-         cianuri de cupru, nichel şi argint – compuşi cu stabilitate moderată;

-         cianuri de fier, cobalt şi aur – compuşi cu stabilitate ridicată.

Odată ajunse în apele de suprafaţă aceşti compuşi încep să se descompună cu diferite rate, proces care se desfăşoară cu eliberarea acidului cianhidric, la concentraţii relativ reduse. Compuşii cu stabilitate ridicată nu se descompun în apă, dar vor parcurge acest proces odată ce sunt expuşi la lumina solară, în special în cazul cianurilor de fier. Cianura din apele uzate ale industriei extractive poate fi supusă la numeroase reacţii şi forma o gamă întreagă de compuşi toxici. Compuşii metalici ai cianurii sunt consideraţi mai puţin toxici decât cianurile libere. Dar, aceşti compuşi se descompun şi dau naştere la acid cianhidric iar acesta determină creşterea toxicităţii. Unii compuşi pot fi toxici ca atare – cianurile de argint, cupru, nichel.[40]

Putem grupa tipurile de poluare a apei determinate de industria extractivă în patru categorii:[41]

-         Levigat minier acid (LMA) – procesul se produce datorită expunerii mai ample a rocilor cu un conţinut ridicat sulf. Compuşii sulfului reacţionează cu apa şi determină formare acidului sulfuric. Atunci când apa ajunge la un anumit nivel al acidităţii încep să se dezvolte bacteriile Thiobacillus ferroxidans, accelerând procesul de oxidare şi acidifiere, astfel că şi mai mulţi ioni metalici trec în forme libere. Levigatul acid continuă să se formeze atâta timp cât rocile sunt expuse la apă şi aer şi până când compuşii cu sulf sunt epuizaţi – procesul poate dura sute chiar mii de ani. LAM degradează puternic calitatea apei, distruge viaţa acvatică şi face apa neutilizabilă pentru alte folosinţe.

-         Contaminarea cu metale grele – procesul se produce atunci când metale precum arsenul, cobaltul, cuprul, cadmiul, plumbul, argintul şi zincul conţinute de rocile excavate sau expuse în galeriile de mine intră în contact cu apa. Deşi contaminarea se produce şi în cazul apelor cu pH neutru, procesul este mult accelerat dacă apele sunt acide, cum sunt cele afectate de LAM;

-         Poluarea cu substanţe folosite în procesare – se produce atunci când se folosesc agenţi chimici (cianuri, acid sulfuric) pentru a separa materialul util de steril. Agenţii de procesare sunt spălaţi sau levigaţi şi pătrund în apele de suprafaţă şi subterane;

-         Contaminarea cu sedimente – extracţia mineralelor dislocă şi fărâmiţează cantităţi importante de roci în activităţile de construire şi întreţinere a drumurilor, excavare a minelor şi depozitare a sterilului. Aceste materiale friabile sunt apoi preluate cu uşurinţă de apele meteorice şi transportate în cursurile de apă unde colmatează albiile

Dimensiunea impactului asupra calităţii apei depinde de numeroşi factori. O contribuţie semnificativă o are însă concentraţia minereului, care determină volumul de material ce va fi procesat şi, în consecinţă, volumul de material expus şi cantitatea de agenţi de procesare folosiţi.

 

1.5.3 Efectele industriei extractive asupra solului

Industria extractivă procesează materiale din scoarţa terestră aflate, de regulă, sub stratul de sol fertil. Prin urmare, excavaţiile presupun îndepărtarea acestui strat prin decopertare. Materialele utile se găsesc în concentraţii relativ reduse (10-20%) astfel că restul materialului excavat reprezintă sterilul. Acesta va fi depozitat sub formă de halde în apropierea exploatărilor, ocupând suprafeţe importante. În funcţie de nivelul în care sunt integrate cerinţele ecologice, locurile de depozitare pot sau nu să fie decopertate în prealabil pentru a conserva stratul fertil.

În plus, haldele fiind formate din materiale friabile acestea sunt preluate de apele meteorice şi transportate în zonele învecinate unde, prin sedimentare, contaminează solurile. LMA contribuie, de asemenea, la contaminarea solurilor pe diferite distanţe.

Operaţiile implicate în extracţia petrolului aduc la suprafaţă ape puternic mineralizate care vor contamina solurile din apropiere. În plus, pierderile de ţiţei în zonele de exploatare şi din conductele de transport contaminează solul cu hidrocarburi. Deşi în cazul accidentelor produse în transportul petrolului, sub presiunea opinie publice companiile petroliere au cheltuit sume considerabile pentru refacerea ecosistemelor litorale afectate şi curăţarea terenului, se pare că cea mai bună soluţie este lipsa oricărei intervenţii. În natură există bacterii care au capacitatea de a descompune hidrocarburile mult mai rapid decât eventualele substanţe folosite pentru eliminarea acestora în acţiunile de reconstrucţie ecologică. În plus, toxicitatea şi impactul ecologic al acestor substanţe sunt prea puţin cunoscute pentru a fi răspândite în cantităţi mari în natură.

1.5.4 Efectele industriei extractive asupra biodiversităţii şi peisajului

Industria extractivă se localizează acolo unde se regăsesc minereurile sau rocile utile. Volumul activităţilor este foarte mare, astfel că în astfel de zone se dezvoltă localităţi şi chiar zone industriale, astfel că ecosistemele naturale sunt înlocuite de spaţii puternic antropizate.

Folosirea utilajelor grele, construcţia de drumuri, ocuparea de suprafeţe mari pentru excavaţii şi depozitarea materialelor sunt numai câteva din reperele care transformă peisajul. Zonele miniere sunt adesea descrise prin sintagma „peisaj selenar” ceea ce sugerează pe de o parte condiţiile nefavorabile pentru viaţă, dar şi apariţia unui nou tip de peisaj, puternic diferit de cel natural. Eliberarea în mediu a unor substanţe toxice cum sunt cianurile, LMA, metalele grele afectează puternic viaţa sălbatică. Toxicitatea cianurilor în ecosistemele acvatice depinde de factori cum sunt:

-         concentraţia cianurilor;

-         concentraţia oxigenului – toxicitatea creşte odată cu diminuarea cantităţii de oxigen dizolvat;

-         temperatură – toxicitatea este de trei ori mai mare la o creştere a temperaturii cu 12°C;

-         pH – toxicitatea scade uşor dacă pH-ul este mai mare de 8.5, datorită conversiei în ionul CN-

-         prezenţa clorurilor – concentraţii mai mari 8.8 părţi pe mie diminuează timpul de supravieţuire;

-         alte substanţe dizolvate – prezenţa zincului şi amoniacului duce la creşterea sinergetică a toxicităţii;

-         alţi factori – vârsta şi starea de sănătate a peştilor, cantitatea de apă ingerată şi nivelul de stres la care sunt expuse animalele.

Variaţia concentraţiei la care cianurile devin toxice depinde şi de speciile acvatice expuse. Aceste concentraţii sunt prezentate în tabelul 3.

 

Tabelul 3, Concentraţiile toxice ale cianurilor pentru diferite specii/grupe de specii acvatice

Specia/grupa de specii

Concentraţia toxică de cianuri (mg/l)

Salmonidae

0.02-0.03

Perca fluviatilis, Stizostedion lucioperca

0.08

Rutilus rutilus

0.1-0.5

Acerina cernua, Tinca tinca

0.1

Copepoda

0.2

Leuciscu idus

0.3

Daphnia magna

0.4

Bythinia tentaculata

10.0

Tubifex

25.0

Sursa: * * *             The ecological effects of mining spills in the Tisza river system in 2000, WWF, Vienna, 2002, p.17

 

Metalele grele sunt preluate în lanţurile trofice, astfel că în urma expunerii îndelungate organismele de pe nivelurile trofice superioare pot să acumuleze concentraţii toxice. Dimensiunea impactului depinde de dimensiunea, tipul şi calitatea zăcământului. Modificările produse sunt nu numai ample, dar şi persistente. În absenţa unor ample operaţiuni de reconstrucţie ecologică, exploatările miniere nu se pot reface, în sensul că nu se pot transforma în ecosisteme specifice zonei.

Extracţia petrolului afectează aceste componente ale mediului prin prezenţa instalaţiilor, contaminarea habitatelor, zgomotul utilajelor, prezenţa umană. Cele mai grave efecte asupra biodiversităţii le au situaţiile accidentale întrucât conduc la eliberarea unor cantităţi mari de ţiţei în ecosisteme. Acestea se produc mai ales în cazul transportului. Astfel, majoritatea accidentelor marine au implicat tancuri petroliere. Din totalul de 50 de incidente petroliere înregistrate în Europa între 1987 şi 1991, numai trei nu au avut efecte ecologice semnificative (Concawe, 1992).

Prin urmare, impactul industriei extractive asupra biodiversităţii se produce prin contaminarea şi fragmentarea habitatelor. Peisajul este afectat prin transformarea puternică în urma excavărilor şi prezenţei instalaţiilor de extracţie, aceste transformării fiind foarte persistente.

 

5.2. Caracteristici statistice ţintă pentru evidenţierea efectelor industriei extractive asupra mediului

-         consumul de combustibili fosili

-         consumul de agenţi de extracţie

-         suprafeţe ocupate de exploatările curente

§         pe tipuri de minereuri

§         pe tipuri de exploatare – subteran, la zi

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         suprafaţa ocupată de haldele de steril

§         pe tipuri de minereuri

§         pe vechime

-         numărul de localităţi specializate (cu populaţia ocupată preponderent în industria extractivă)

§         pe tipuri de minereuri

-         populaţia ocupată în industria extractivă

§         pe tipuri de minereuri

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         producţia de materiale – cantitate şi valoare

§         pe tipuri de minereuri

·        pe destinaţii

o       energie - electrică, combustibili lichizi, energie termică

o       industrie prelucrătoare – siderurgie, metalurgie neferoasă, materiale de construcţii

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         numărul de mine închise

§         pe tipuri de minereuri

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         numărul de accidente

§         pe tipuri de minereuri

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         numărul permiselor de prospecţiuni

§         pe tipuri de minereuri

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         numărul acordurilor de concesionare

§         pe tipuri de minereuri

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

-         numărul acordurilor de exploatare

§         pe tipuri de minereuri

§         pe unităţi administrative – judeţe, regiuni, localităţi

 

6. Industria energetică

Industria energetică reprezintă o ramură economică de maximă importanţă pentru economie şi viaţa socială. Produsele acestei industrii sunt energia electrică şi energia termică.

Energia electrică reprezintă o formă de energie uşor utilizabilă în producţia industrială, în consumul casnic, în transporturi şi telecomunicaţii. Ea a revoluţionat mijloacele de producţie şi aparatura folosită în toate domeniile de activitate. Producerea de energie electrică presupune utilizarea unor resurse primare cum sunt combustibilii fosili, resursele hidroenergetice, energia atomică, energia solară, energia geotermală, energia eoliană etc.

Energia termică este o formă de energie larg utilizată pentru încălzirea spaţiilor interioare. De asemenea, reprezintă principalul intermediar în transformarea resurselor primare în energia electrică. Obţinerea energiei termice se realizează prin arderea combustibililor – cărbuni, petrol, gaze naturale, lemn şi alte materiale sau prin transformarea energiei electrice. Spre deosebire de energia electrică, producerea energiei termice se face la nivelul locului de utilizare, întrucât transportul acesteia se realizează cu pierderi foarte mari.

 

 

6.1. Traiectorii pentru evidenţierea efectelor industriei energetice asupra mediului

Impactul ecologic al industriei energetice poate apreciat plecând de la cunoaşterea volumului producţiei, structurii resurselor primare şi a impactului ecologic al fiecărei surse. Structura surselor de energie s-a modificat în timp. Tendinţa principală a fost de trecere la surse primare din ce în ce mai concentrate. Această evoluţie poate fi urmărită pe cinci etape:

-         până la revoluţia industrială din secolului al XVIII-lea – principala sursă de energie este forţa musculară şi a animalelor. Majoritatea activităţilor erau realizate de oameni sau animale, în timp ce lemnul era folosit pentru încălzire şi alte nevoi menajere. Morile de vânt şi de apă erau de asemenea prezente, dar contribuţia lor era nesemnificativă. Utilizarea puterii vântului în transportul naval reprezenta o altă formă importantă de utilizare a energiei;

-         după secolul al XIX-lea – principala sursă de energie devine cărbunele folosit în motoarele cu aburi şi în termocentrale;

-         la începutul secolul al XX-lea – cărbunele încă predomină, dar se face trecerea spre petrol, sursă primară mai concentrată şi se extinde utilizarea motoarelor cu ardere internă;

-         la sfârşitul secolului al XX-lea activităţile economice devin dependente de utilizarea petrolului. Începe utilizarea largă a unor surse concentrate – gaze naturale, fisiunea nucleară;

-         secolul al XXI-lea – se urmăreşte diversificarea surselor de energie prin creşterea ponderii unor surse mai puţin concentrate – biocombustibili, energie solară, energie eoliană etc.

Producţia de energie a cunoscut o continuă creştere, odată ce utilizările exo-somatice s-au amplificat şi diversificat. Consumul de energie se corelează pozitiv cu nivelul de dezvoltare economică, în timp ce intensitatea energetică (energia consumată pentru a produce o unitate valorică) variază în sens invers.[42]

6. 1.1 Efectele ecologice ale producţiei de energie

6. 1.1.1 Combustibili fosili

Producţia de energie din surse fosile este cea mai importantă presiune de mediu, întrucât fiecare din etapele ciclului de viaţă – extracţie, procesare, transport, conversie, ardere şi depozitarea deşeurilor au un impact semnificativ asupra mediului. În acelaşi timp, combustibilii fosili au o pondere ridicată (80%) în satisfacerea nevoilor de energie (fig.3).

Combustibilii fosili reprezintă sursa primară pentru producerea de energie electrică şi energie termică, dar şi pentru transporturi. Producţia de energie electrică se realizează în termocentrale. Pentru energia termică, se folosesc instalaţii de dimensiuni variate în funcţie de nevoi. Aceste procese permit folosirea tuturor tipurilor de combustibili fosili. În transporturi, se folosesc preponderent derivate ale petrolului. În România s-au construit numeroase termocentrale, între care cele mai importante sunt: Doiceşti, Fântânele, Brazi, Hunedoara, Bucureşti, Paroşeni, Borzeşti, Luduş-Iernut, Craiova, Turceni, Deva.

Fig.3, Structura surselor primare de energie

 

Arderea combustibililor fosili reprezintă însă principalul proces care generează efectele ecologice cele mai grave. Acestea rezultă, în principal, din eliberarea în atmosferă a oxizilor rezultaţi – dioxid de carbon, dioxid de sulf, oxizi de azot, dar şi a altor compuşi poluanţi – hidrocarburi, compuşi organici volatili, particule, metale grele etc.

Dioxidul de carbon. Arderea combustibililor fosili contribuie cu circa 80% la emisiile antropice de dioxid de carbon, gaz care este cel mai important factor genetic pentru schimbările climatice (fig.4).

 

Fig.4, Rolul diferitelor gaze de seră în producere schimbărilor climatice

Este interesant de observat faptul că obţinerea energiei din alte surse primare presupune, de asemenea, utilizarea combustibililor fosili şi, implicit emisii de dioxid de carbon. În fig.5 sunt prezentate emisiile de dioxid de carbon pe unitatea de energie produsă rezultate direct, din ardere, sau indirect, din ciclul de viaţă.

Fig.5, Emisiile de dioxid de carbon în producţia energiei electrice

Dioxidul de sulf şi oxizii de sulf sunt alţi doi poluanţi majori pentru aer. Aceşti oxizi se combină în aer cu vaporii sau picăturile de apă şi dau naştere precipitaţiilor acide. Procesul este cunoscut sub denumirea de „ploi acide” şi impactul ecologic rezultă din acidifierea mediului de viaţă, respectiv scăderea pH-ului apelor de suprafaţă şi solurilor. Contribuţia combustibililor fosili la emisiile totale ale acestor gaze este semnificativă, aşa cum rezultă din fig.6.

Fig.6, Surse de provenienţă a emisiilor de dioxid de sulf (A) şi ale emisiilor de oxizi de azot (B)

Precipitaţiile acide produce modificări ireversibile în structura lor, prin acţiunea asupra vegetaţiei şi factorilor de biotop, dezechilibrul creat putând să conducă la distrugerea acestora. În ecosistemele acvatice, acidifierea afectează procesele fiziologice şi reproducerea speciilor de amfibieni, peşti şi insecte. De asemenea, sunt dereglate metabolismul sărurilor în organismele peştilor şi absorbţia oxigenului prin branhii. Trecerea în forme mobile a unor metale grele (aluminiu, plumb, mercur, cadmiu) afectează viaţa acvatică, cu repercusiuni asupra celei terestre dependente de aceasta. Pentru ecosistemele terestre, impactul se manifestă direct prin modificarea proprietăţii chimice a solurilor. Atunci când efectul se suprapune pe existenţa unor soluri acide în mod natural (zone reci, roci parentale acide) consecinţele pot să devină catastrofale. Astfel, mari suprafeţe de păduri de conifere din Scandinavia, Germania, Austria au fost distruse complet ca rezultat al cumulării emisiilor de SO2 şi NOx.[43]

Particulele reprezintă un alt poluant emis în aer prin arderea combustibililor fosili. Cenuşa de cărbune conţine şi metale grele astfel că efectele se agravează. În plus, prezenţa particulelor solide agravează efectele ecologice ale celorlalţi poluanţi.

Compuşii organici volatili (COV) apar, în special, la arderea produselor petroliere şi sunt reprezentaţi de benzapiren, compuşi aromatici heterociclici (carbazol, acridina) şi hidrocarburile cu grupare nitrit. Studiile au pus în evidenţă efecte mutagene şi cancerigene ale acestor compuşi.[44]

Volumul emisiilor depinde şi de tipul şi calitatea combustibililor. Astfel, faţă de cărbune, petrolul şi gazele naturale au emisii mai mici. Cantitatea de dioxid de carbon produsă pe unitate de energie din cărbune, petrol şi gaze naturale este în proporţie aproximativă de 2 la 1.5 la 1 (IEA, 1991). Cărbunii inferiori au un conţinut mai mare în sulf, dar şi o putere calorică mai mică. Prin urmare, pentru aceeaşi unitate de energie produsă emisiile vor fi mai mari pe de o parte pentru că se folosesc cantităţi mai mari, iar pe de altă parte pentru că şi concentraţia impurităţilor este mai mare.

Efectele ecologice ale combustibililor fosili se manifestă pe diferite scări spaţiale. Astfel, la nivel local concentraţii mari se înregistrează în apropierea termocentralelor şi sunt afectate ecosistemele învecinate. Distanţa la care se resimt efectele ecologice depinde de particularităţile dispersiei poluanţilor, proces influenţat, la rândul lui, de particularităţile emisiei – înălţimea coşurilor, cantitate de poluant şi ale atmosferei – viteza şi frecvenţa vântului, prezenţa precipitaţiilor, bariere fizice etc.  La nivel regional, se înregistrează efectul cumulativ al oxizilor de sulf şi de azot, în timp ce la nivel global, apare efectul acumulării gazelor de seră – dioxid de carbon, oxid azotos şi metan.

6. 1.1.2 Hidrocentrale

Hidrocentralele folosesc energia potenţială conservată în căderile naturale sau artificiale de apă. În acest scop se foloseşte apa din râuri sau fluvii, prin crearea de noduri hidrotehnice (în cascade), acţiune ce permite, totodată şi reglarea debitelor bazinelor hidrografice. Cea mai mare parte a potenţialului hidroenergetic este amenajată în ţările industrializate.[45] În România, cele mai mari amenajări hidroenergetice sunt Porţile de Fier I şi II, Ciunget, Vidraru, amenajările de pe Olt – 29 de hidrocentrale.

Prin valorificarea potenţialul hidroenergetic, energia electrică se obţine fără emisii poluante. Totuşi, marile construcţii pot crea dezechilibre ecologice. Sub presiunea apei acumulate în lacuri se pot produce cutremure locale, pe seama unor falii preexistente. În aval de baraj, reducerea debitelor afectează productivitatea ecosistemelor, volumul de sedimente transportat. Amenajările hidroenergetice sunt intervenţii majore în ecosistemele naturale. Pe lângă faptul că sunt inundate suprafeţe importante, respectiv sunt distruse ecosisteme naturale specifice zonei, apar probleme legate de fragmentarea habitatului, în special pentru speciile de peşti care au comportament migratoriu. De exemplu, amenajarea hidroenergetică de la Vidraru a condus la dispariţia aspretelui, un peşte endemic, prezent numai în acel habitat. Fragmentarea habitatului afectează şi speciile terestre, populaţiile divizându-se, iar menţinerea contactului între ele este îngreunată de prelungirea traiectoriei pe care o au de parcurs indivizii.

Prezenţa lacului de acumulare modifică substanţial caracteristicile suprafeţei active, ceea ce conduce la modificări semnificative în topoclimă. Aceste modificări pot afecta speciile din zonele de ecoton şi speciile relicte care sunt sensibile la schimbări relativ mici ale factorilor de mediu. Creşterea umezelii relative a aerului poate contribui la creşterea sensibilităţii arborilor la infecţiile patogene sau la instalarea paraziţilor. De exemplu, după formarea lacului de acumulare de la Bolboci (Munţii Bucegi), molidişurile tinere s-au uscat pe suprafeţe mari.

Prin amenajările hidroenergetice se produc puternice modelări ale peisajului. În general, valoarea estetică atractivitatea lacurilor este ridicată, fapt ce a dus la dezvoltarea infrastructurii turistice în apropierea lor. Aceste activităţi pot să reprezinte surse de venituri pentru evitarea sau combaterea efectelor ecologice negative ale hidrocentralelor.

6. 1.1.3 Centrale nucleare

Producţia energiei electrice în centrale nucleare a început în a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată ce s-a reuşit reproducerea în condiţii controlate a reacţiei nucleare de fisiune în lanţ. Principalul combustibil folosit este uraniul, respectiv izotopul său radioactiv, U235, care reprezintă circa 0.7% din uraniul natural.

Resursele de uraniu sunt, ca şi zăcămintele de combustibili fosili epuizabile. Resursele de uraniu sunt deţinute în proporţie de 57.7% de zece state (Canada, Australia, Niger, Namibia, S.U.A., Rusia, Uzbekistan. Africa de Sud, Kazahstan, Franţa).[46]

Extinderea utilizării energiei nucleare se datorează particularităţilor combustibilului şi creşterii continue a cererii de energie. Astfel un kilogram de uraniu furnizează o cantitate de energie echivalentă cu energia obţinută de 25 de tone de cărbune. Consumul de energie este unul din indicatorii de mediu care contrazice curba de mediu Kuznets, în sensul că creşterea veniturilor nu a condus în ţările industrializate la plafonarea sau scăderea cererii pentru energie, ci numai la scăderea intensităţi energetice.[47]

Analiza efectelor ecologice ale centralelor nucleare face referire la două situaţii particulare: funcţionarea normală a centralelor şi accidentele.

Funcţionarea normală a centralelor are efecte ecologice prin poluarea termică a apelor; generarea de deşeuri şi durata limitată de exploatare. Apa este folosită de aceste centrale ca agent de răcire. Centralele nucleare folosesc cantităţi mari de apă, fapt pentru care se amplasează astfel încât să fie aproape de surse importante (centrala nucleară de la Cernavodă foloseşte apa din Dunăre – fluviul cu cel mai mare debit din ţară). Creşteri relativ mic ale temperaturii apei (1-2°) pot avea efecte ecologice mari, întrucât se repercutează asupra concentraţiei de oxigen dizolvat – caracteristică de importanţă cheie pentru ecosistemul acvatic.

Deşeurile generate de centralele nucleare se grupează în funcţie de radioactivitate. Cele mai mari probleme apar pentru deşeurile cu activitate ridicată, întrucât acestea trebuie depozitate în condiţii controlate şi în recipiente foarte bine izolate pe o perioadă foarte mare de timp, estimată la specialişti la peste o mie de ani.

Durata de exploatare a centralelor, în funcţie de tipul de tehnologie folosit, este cuprinsă între 40 şi 70b de ani. După închidere, centralele trebuie izolate şi supravegheate în acelaşi fel ca şi deşeurile cu activitate ridicată. Închiderea reactoarelor este şi un proces foarte costisitor (între 100 şi 500 milioane dolari pentru fiecare reactor).

Accidentele care se pot produce la centralele nucleare au o probabilitate scăzută. Totuşi, efectele ecologice ale unui accident sunt uriaşe. O exemplificare frecvent citată de literatura de specialitate este accidentul produs în 26 aprilie 1986 la centrala nucleară de la Cernobâl. Principalul impact este contaminarea radioactivă puternică şi persistentă a mediului. Radiaţiile ionizante emise afectează atât organismele existente, cât şi numeroase generaţii viitoare, atât prin persistenţa lor, cât şi prin efectele mutagene pe care le induc.

„Civilizaţia noastră nu-şi poate permite să depindă doar de o singură sursă de energie şi acea periculoasă. Este imperativ ca nevoile de energie ale societăţii să fie acoperite cu mai puţin riscuri.”[48]

6. 1.1.4 Centrale eoliene

Centralele eoliene valorifică o sursă de energie inepuizabilă, dependentă de energia solară, respectiv mişcarea maselor de aer – vântul. Principala oportunitate este transformarea în energie electrică cu ajutorul unor grupuri generatoare formate dintr-o turbină eoliană şi un generator electric, plasate în turnuri speciale. Utilizarea acestei forme de energie devine o alternativă viabilă pentru numeroase ţări. Astfel, în Danemarca, Olanda, SUA, Germania, Spania s-a dezvoltat puternic acest sector.

Efectele ecologice ale centralelor eoliene sunt legate mai mult de ciclul de viaţă, decât de funcţionarea propriu-zisă. Astfel, se apreciază că datorită randamentelor scăzute, consumul de materiale pentru fabricarea turbinelor este mult mai mare decât în cazul centralelor nucleare pentru aceeaşi unitate de energie produsă. În timpul funcţionării, efectele ecologice sunt reprezentate de poluarea estetică, poluarea sonoră şi impactul asupra păsărilor, care, în mod accidental se lovesc de paletele turbinelor.

6. 1.1.5 Centralelor solare

Energia solară este energia folosită de biosferă. Valorificarea energiei solare în activităţile economice se face prin transformarea ei în energie termică şi în energie electrică.

Astăzi predomină primul tip de utilizare, deoarece presupune costuri mult mai mici pentru adoptare şi contribuie la economii importante de combustibili fosili. Se folosesc atât metodele active – celule solare, cât şi pasive – proiectarea şi construcţia spaţiilor de locuit.

Obţinerea energiei electrice se face prin conversia termoelectrică şi prin folosirea celulelor fotovoltaice. Principala dificultate o reprezintă randamentul scăzut al acestor celule (<20%) şi aceasta determină şi principalele efecte ecologice. Astfel, în etapa de funcţionare efectele ecologice constau în ocuparea de suprafeţe mari, ceea ce poate perturba circuitul apei, în special în regiuni cu regim pluviometric deficitar. În ceea ce priveşte ciclul de viaţă, randamentul scăzut induce consum mare de materiale, iar fabricarea celulelor presupune folosirea unor compuşi ai arsenului şi plumbului, care sunt metale grele cu efecte ecologice importante.

6. 1.1.6 Efectele ecologice ale biocombustibililor

Biocombustibilii reprezintă o alternativă din ce în ce mai importantă. Folosirea lor vizează producerea de energie termică şi sectorul transporturilor. În fapt, reprezintă o modalitate de concentrare a energiei solare, dar nu pentru a obţine alimente sau furaje ci în scopuri energetice. Biocombustibilii se pot obţine din produse vegetale variate, produse în culturi agricole sau plantaţii forestiere sau din deşeuri organice (dejecţii animale şi umane, deşeuri menajere, uleiuri uzate etc.).

În cazul în care biocombustibilii se obţin prin prelucrarea unor produse agricole cum sunt uleiurile (de soia, floarea soarelui, rapiţă, cânepă etc.) sau a lemnului, efectele ecologice sunt similare cu cele ale proceselor de producţie – agricultură, silvicultură. Este de remarcat faptul că materiile prime se obţin în culturi care au efecte ecologice ridicate, fiind prăşitoare şi mari consumatoare de azot. La acestea se adaugă emisiile în aer în procesul de ardere, care deşi asemănătoare sunt apreciate ca fiind inferioare faţă de combustibilii fosili.

Studiile privind ciclul de viaţă al biodieselului au pus în evidenţă faptul că există numeroase efecte externe. Astfel, costurile externe ale fabricării acestui combustibil sunt cu numai 20% mai reduse decât în cazul motorinei obţinute din petrol. Biocombustibilii obţinuţi din resturi organice au efecte ecologice pozitive prin reciclarea energiei cuprinse în aceştia.

O atenţie deosebită se acordă astăzi obţinerii de alcool din produse organice, acesta fiind folosit apoi în motoarele de hidrogen. Practic, rolul alcoolului este de purtător de hidrogen. Aceste motoare au emisii foarte scăzute şi cu toxicitate redusă.

6. 1.2 Transportul şi consumul energiei

Transportul energiei este o etapă care intervine în special pentru energia electrică. Anumit termocentrale funcţionează însă şi ca centre de termoficare, asigurând transportul aburilor sau apei fierbinţi prin conducte.

Transportul energiei electrice se realizează prin linii de înaltă şi joasă tensiune. Acestea generează o poluare electromagnetică care poate afecta organismele. În plus, liniile de tensiune reprezintă obstacole mecanice în calea păsărilor, dar şi locuri de popas. Prezenţa acestei infrastructuri afectează calitatea estetică a peisajului. Consumul energie electrice nu implică emisii poluante sau alte efecte ecologice. În cazul energiei termice, care se obţine individual în gospodării sau prin puncte de termoficare, prin arderea combustibililor efectele ecologice sunt legate de emisiile specifice în aer.

În analiza efectelor ecologice ale industriei energetice, consumul de energie devine important prin consumurile specifice, care influenţează intensitatea energetică. Factorii care influenţează acest consum sunt performanţele tehnologiilor, aparaturii care foloseşte energie electrică, caracteristicile construcţiilor exprimate prin coeficienţi termici. Calculul acestora depinde de caracteristicile clădirii, destinaţie etc.

 

6.2. Caracteristici statistice ţintă pentru evidenţierea efectelor industriei energetice asupra mediului

-         consumul de combustibili fosili

§         pe destinaţii

·        energie electrică

o       pe tipuri de combustibil

·        energie termică

o       pe tipuri de combustibil

·        transporturi

o       pe tipuri de combustibil

o       pe tipuri de transport

-         consumul de biocombustibili

§         pe destinaţii

·        energie termică

o       pe tipuri de combustibil

·        transporturi

-         producţia de biocombustibili

-         producţia de energie electrică

§         pe tipuri de centrale

-         populaţia ocupată în industria energetică

-         structura surselor de energie

-         importuri de energie

-         exporturi de energie

-         consumul de apă

-         suprafaţa lacurilor de acumulare

-         perimetrul lacurilor de acumulare

-         puterea instalată a centralelor

§         pe tipuri de centrale

-         lungimea reţelei de distribuţie a energiei electrice

§         pe tipuri – înaltă, medie, joasă tensiune

-         suprafaţa spaţiilor interioare

§         pe destinaţii

§         coeficient termic

-         consumul de energie

§         pe sectoare – industrie, transporturi, agricultură etc.

 

 

 

Bibliografie

1.      Arsene, G.G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi universitare, 2002

2.      Bălteanu, D., Popescu, Claudia Rodica, Şerban, Mihaela, Dogaru, Diana, Impactul mineritului asupra mediului în Munţii Apuseni, în volumul Evaluarea şi Gestionarea Riscurilor Ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2007

3.      Belacurencu, T., Utilizarea durabilă a resurselor naturale din spaţiul Deltei Dunării, Teză de doctorat, ASE Bucureşti, 2007

4.      Bleahu, B., Priveşte înapoi cu mânie…priveşte înainte cu spaimă, Bucureşti, Editura Economică, 2001

5.      Bran, Florina, Simon, Tamara, Ioan, Ildiko, Geografie eocnomică mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999

6.      Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2002

7.      Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecologie generală, Editura ASE, Bucureşti, 2004

8.      Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Editura ASE, Bucureşti, 2004

9.      Bruzzi, L., The dual role of energy: driving force for development and threat for environment, Uniadrion Summer School on International Cooperation and Sustainable Development Policies, Bologna, 2004

10.  Cândea, Melinda, Bran, Florina, Spaţiul geografic românesc. Organizare. Amenajare. Dezvoltare durabilă, Editura Economică, Bucureşti, 2001

11.  Cândea, Melinda, Bran, Florina, Cimpoeru, Irina, Organizarea, Amenajarea şi Dezvoltarea Durabilă a Spaţiului Geografic, Editura Universitară, Bucureşti, 2006

12.  Carr, T., Where does Kansas gas come from and Where does Kansas Gas go?, Kansas Geological Survey, Kansas University Energy Research Centre, 2004

13.  Davidescu, Velicica, Neaţă, Gabriela, Poluarea mediului. Surse-Combatere, IANB, Bucureşti, 1992

14.  Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., Hortiviticultură şi protecţia mediului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

15.  Gabor, D., Colombo, U., King, A., Gali, R., Să ieşim din epoca risipei, Raport către Clubul de la Roma, Editura Politică, Bucureşti, 1983

16.  Heilig, G.K., The greenhouse gas methane (CH4): Sources and sinks, the impact of population growth, possible interventions, Population and Environment, 16, 2, 1994

17.  Hudson-Edwards, Macklin, M., Miller, J., Lechler, P., Sources, distribution and storage of heavy metals in the Rio Pilcomayo, Bolivia, Journal of Geochemical Exploration, Elsevier, 72, 2001

18.  Machedon, I., Functiile de protectie ale padurii. Evaluare economica, Editura Ceres, Bucuresti, 1996

19.  Macklin, M., Fluxes and storage of sediment-associated heavy metals in floodplain system: assessment and river basin management issues at a time of rapid environmental chenge, In: Anderson, M.G., Walling, D. E. and Bates P. D., Floodplain Processes, John Wiley and Sons, Chichester, 1996

20.  Meisinger, J.J., Jokela, W.E., Ammonia losses from manure. In Proceedings 62nd Cornell Nutrition Conference for Feed Manufacturers, 109-116. Ithaca, N.Y., 2000

21.  Moiser, A., Kroeze, C., A new approach to estimate emissions of nitrous oxide from agriculture and its implications to the global nitrous oxide budget, IGACtivities, Newsletter 12, 1998

22.  Mosier, A.R., C.Kroeze, C. Nevison, O. Oenema, S. Seitzinger, and O. Van Cleemput, Closing the global atmospheric N2O budget: nitrous oxide emissions through the agricultural nitrogen cycle, Nutr.Cycl. Agroecosystems, in press, 1998

23.  Montaigne, F., Somonul de Atlantic, National Geographic, 7, 2003

24.  Moran, R.E., Cyanide Uncertainties – Observations on the Chemistry,Toxicity, and Analysis of Cyanide in Mining-Related Waters, Mineral Policy Center Issue Paper No.1, Wash., D.C., 1998

25.  Nevison, C.D., G. Esser, and E.A. Holland, A Global Model of Changing N2O Emissions from Natural and Perturbed Soils, Climatic Change, 32, 327-378, 1996

26.  Oliver, C.D., Kimmins, J.P., Harshaw, H.W., Sheppard, S.R.J., Crietria and indicators of Sustainable Forestry: A System Approach, 1998

27.  Ongley, E.D., Control of water pollution from agriculture, FAO Irrigation and Drainage Papers, Rome, 55, 1996

28.  Panayotou, T., Demystifying the Environmental Kuznets Curve: Turning a Black Box into a Policy Tool, Environment and Development Economics, 2, p.465-484, 1997

29.  Peck, P., Reducing Environment & Security Risks from Mining in South Eastern Europe. Desk-assessment study for the Environment and Security Initiative Project, UNEP, 2004

30.  Pfaff, C., Nahrstoffauswaschung aus den Boden bei Anbau von Reben, Weinberg und Keller, 7, 1960

31.  Popescu, Claudia Rodica, Neguţ, S., Roznovieţchi, Irena, Suditu, B.A., Vlad, L.B., Zonele miniere defavorizate din România. Abordarea geografică, Editura ASE, Bucureşti, 2003

32.  Popescu, G., Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999

33.  Popescu, G., Probleme de politică agrară, Editura ASE, Bucureşti, 2001

34.  Powlson, D.S., Goulding, K.W.T., Willison, T.W., Webster, C.P., Hütsch, B.W., The effect of agriculture on methan oxidation on soil, NUtrient Cycling in Agroecosystems, 49, 1-3, 1997

35.  Radu, G., Nicolaev, S., Radu, E., Consideraţii asupra stării resurselor pescăreşti de interes economic la litoralul românesc, Sesiunea de comunicări ştiinţifice, IRCM, 28-30 octombrie, Constanţa, 1998

36.  Reay, D., www.ghgonline.org

37.  Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Gheorghiţa, Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2002

38.  Rojanschi, V., Bran, Florina, Politici şi strategii de mediu

39.  Rosa, De C., Lyon, J., Golden Dreams, Poisoned Streams, Mineral Policy Center, Washington DC, 1997

40.  Rundqvist, D., Cherkasov, S., Tkachev, A. et al., Largest MIneral Deposits of the World, Commision on Geological Map of the World, RFML, Moscow, 2006

41.  Schepers, J.S., Mosier, A.R., Accounting for nitrogen in nonequilibrium soil- crop systems, In: Follett,  R.F., D.R. Keeneyand R.M. Cruse (eds.) Managing Nitrogen for Groundwater Quality and Farm Profitability, Soil Science Society of America, Inc., Madison, Wisconsin. p 125- 138, 1991

42.  Zenetos, A., Streftaris, N., An indicator-based approach to assessing the environmental performance of European marine fisheries and aquaculture, EEA, Copenhagen, 2002

43.  Zimmermann, R.C., Environmental impact of forestry, FAO Conservation Guide 7, FAO 1982, 1992 – Appendix II

44.  * * *          Industrial Commodity Statistics, New York, 1997

45.  *  * *         The state of world fisheries and aqvaculture, FAO, 2000

46.  * * *          The ecological effects of mining spills in the Tisza river system in 2000, WWF, Vienna, 2002

47.  * * *          Global Forest Resources. Assessment 2005. Progress toward sustainable forest management, FAO – Forestry Paper, 147, Rome, 2006

48.  * * *          Integration of environment into EU agriculture policy – the IRENA indicator-based assessment report, EEA, 2006

49.  www.earthday.net

50.  www.fao.org

51.  www.insse.ro

52.  www.maap.ro

53.  www.mpci.org

54.  www.rosilva.ro

 

 


 

[1] Colaborare între Directoratele Generale ale Comisiei Europene şi Agenţia Europeană de Mediu. http://webpubs.eea.eu.int/content/irena/index.htm.

[2] Arsene, G.G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi universitare, 2002, p.130

* Succesiunea etapelor în ciclul biologic. De exemplu, înmugurit, înflorit, maturarea fructelor, căderea frunzelor.

[3] Popescu, G., Probleme de politică agrară, Editura ASE, Bucureşti, 2001

[4] Idem

[5] Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecologie generală, Editura ASE, Bucureşti, 2004

[6] Idem

[7] Heilig, G.K., The greenhouse gas methane (CH4): Sources and sinks, the impact of population growth, possible interventions, Population and Environment, 16, 2, 1994

[8] D.S. Powlson, D.S., Goulding, K.W.T., Willison, T.W., Webster, C.P., Hütsch, B.W., The effect of agriculture on methan oxidation on soil, NUtrient Cycling in Agroecosystems, 49, 1-3, 1997

[9] Reay, D., www.ghgonline.org

[10] Schepers, J.S., Mosier, A.R., Accounting for nitrogen in nonequilibrium soil- crop systems, In: Follett,  R.F., D.R. Keeneyand R.M. Cruse (eds.) Managing Nitrogen for Groundwater Quality and Farm Profitability, Soil Science Society of America, Inc., Madison, Wisconsin. p 125- 138, 1991

[11] Meisinger, J.J. Randall, G.W., Estimating nitrogen budgets for soil-crop systems, In: Follett, R.F., D.R. Keeney, and R.M. Cruse (eds.) Managing Nitrogen for Groundwater Quality and Farm Profitability, Soil Sci. Soc. Am., Inc., Madison, Wisconsin. pp. 85-124, 1991

[12] Moiser, A., Kroeze, C., A new approach to estimate emissions of nitrous oxide from agriculture and its implications to the global nitrous oxide budget, IGACtivities, Newsletter 12, 1998

[13] Meisinger, J.J., Jokela, W.E., Ammonia losses from manure. In Proceedings 62nd Cornell Nutrition Conference for Feed Manufacturers, 109-116. Ithaca, N.Y., 2000

[14] www.earthday.net

[15] Ongley, E.D., Control of water pollution from agriculture, FAO Irrigation and Drainage Papers, Rome, 55, 1996

[16] Pfaff, C., Nahrstoffauswaschung aus den Boden bei Anbau von Reben, Weinberg und Keller, 7, 1960

[17] Davidescu, Velicica, Neaţă, Gabriela, Poluarea mediului. Surse-Combatere, IANB, Bucureşti, 1992

[18] Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., Hortiviticultură şi protecţia mediului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p.163

[19] Idem, p.72

[20] Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.123

[21] Idem, p125-126

[22] Cândea, Melinda, Bran, Florina, Spaţiul geografic românesc. Organizare. Amenajare. Dezvoltare durabilă, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.221

[23] www.maap.ro

[24] Idem

[25] Zimmermann, R.C., Environmental impact of forestry, FAO Conservation Guide 7, FAO 1982, 1992 – Appendix II

[26] Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecologie generală, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.189

[27] Bleahu, B., Priveşte înapoi cu mânie…priveşte înainte cu spaimă, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p.117

[28] *  * * The state of world fisheries and aqvaculture, FAO, 2000

[29] Idem

[30] Belacurencu, T., Utilizarea durabilă a resurselor naturale din spaţiul Deltei Dunării, Teză de doctorat, ASE Bucureşti, 2007

[31] Montaigne, F., Somonul de Atlantic, National Geographic, 7, 2003

[32] Idem

[33] Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2002, p.47

[34] Idem, p.14

[35] Ibidem, p.43

[36] Bălteanu, D., Popescu, Claudia Rodica, Şerban, Mihaela, Dogaru, Diana, Impactul mineritului asupra mediului în Munţii Apuseni, în volumul Evaluarea şi Gestionarea Riscurilor Ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2007, p.45-50

[37] Hudson-Edwards, Macklin, M., Miller, J., Lechler, P., Sources, distribution and storage of heavy metals in the Rio Pilcomayo, Bolivia, Journal of Geochemical Exploration, Elsevier, 72, 2001, p. 229-250

[38] Macklin, M., Fluxes and storage of sediment-associated heavy metals in floodplain system: assessment and river basin management issues at a time of rapid environmental chenge, In: Anderson, M.G., Walling, D. E. and Bates P. D., Floodplain Processes, John Wiley and Sons, Chichester, 1996, p. 441-460

[39] * * *   The ecological effects of mining spills in the Tisza river system in 2000, WWF, Vienna, 2002, p18-19

[40] Moran, R.E., Cyanide Uncertainties – Observations on the Chemistry,Toxicity, and Analysis of Cyanide in Mining-Related Waters, Mineral Policy Center Issue Paper No.1, Wash., D.C., 1998

[41] Rosa, De C., Lyon, J., Golden Dreams, Poisoned Streams, Mineral Policy Center, Washington DC, 1997

[42] Carr, T., Where does Kansas gas come from and Where does Kansas Gas go?, Kansas Geological Survey, Kansas University Energy Research Centre, 2004

[43] Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2002, p.34

[44] Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Gheorghiţa, Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.144

[45] Bran, Florina, Simon, Tamara, Ioan, Ildiko, Geografie eocnomică mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.66

[46] * * *   Industrial Commodity Statistics, New York, 1997

[47] Panayotou, T., Demystifying the Environmental Kuznets Curve: Turning a Black Box into a Policy Tool, Environment and Development Economics, 2, p.465-484, 1997

[48] Gabor, D., Colombo, U., King, A., Gali, R., Să ieşim din epoca risipei, Raport către Clubul de la Roma, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p.101